La casa Tudorii

Subt o piatră de altar, la un loc umbros,
Unde-au fost să odihnească cel frumos,
Câmpia-i sărută rănile lui aspre, "
Cinstitul trup zace în câmpii(a)" noastre.

"Şi căzu trupul lui, ca un copaci",
De-am rămas de dânsul mai săraci.
[...]

La-mpletiri de ape, într-un loc pierdut,
Pe un vânt năprasnic, fetele îl duc
Pe drumul de piatră dinspre Vadul Oii,
Pe acela unul, ficiorul Tudorii.

E Mihai Pătraşcu, uns de Dumnezeu,
'Nalt şi falnic încă, mai ca tatăl său.
Şi avea-n privire voia celui bun,
Fără de ispită, slobod de stăpân.

La crucea înaltă giură pentru ţară,
De sabia lui junghiaţi să piară
Toţi acei păgâni de dintotdeauna
Ce în grija lor ne-au strivit cununa.

Norodul îl cheamă cel dintâiul domn.
La fântâni, o mamă plânge lâng-un pom:
– Preaiubit, copile, vei rămâne-n veci.
Unde-ţi fuge gândul? Unde-i vrea să pleci?

Mihai se opreşte, făr' a da de ştire,
Ploaia îl loveşte ca o prevestire.
I se-aprind obrajii, privind înapoi,
Şi îngenunchează în clipa de-apoi:

– Doamnă, sfântă mamă, născătoarea mea,
Ţie ţi-oi da samă, numai dumneata!
Binecuvântează ziua ce-am trăit
Şi-am să plec la luptă până la sfârşit.

– Dacă-ţi este vrerea, apoi cine ştie
Cum ai fi ursit întru vecinicie?!
O să mi se umple sufletul de dor,
N-ai să ştii de mine nici când o să mor!

Du-te şi te-ntoarce binecuvântat,
Eu la sânul meu nu te-am alăptat.
Că nu eşti din mine, nici n-ai fost vreodat',
Eşti lumina ţării care mi te-a dat.

El se vede singur şi îngândurat,
Mări de albăstrele mi l-au dezmierdat.
– Duşmanul ridică trupul la hotarnic!
Se aude vocea bunului paharnic.

– Zăbovirăm mult. 'Duceţi pe Andrei!
Un copil frumos ca floarea de tei,
Ce-a crescut sărman şi de nimeni vrut.
– Ia-ţi copilul, doamnă, ce azi l-ai pierdut!

Cerul se aprinde în scântei măiastre,
Câmpia-i sărută tălpile lui aspre,
Soarele-l 'conjoară de la căpătâi,
Munţii se ridică din puterea lui.

Dimprejur, voinicii vin să se închine,
Toată preoţimea cu alaiuri vine.
Mihai îi primeşte cu un glas domol:
– Aţi călcat pământul în care-o să dorm.

Despre ziua asta vă cuprind fiorii?
Eu vă sunt aicea la chemarea ţării.
Toţi veniră-aproape, de cât îl admiră,
Iar, ca din senin, se însufleţiră.

Codrii sfătuiesc, grânele înfloresc,
Satele din preajmă îl sărbătoresc.
Li se duce vestea până la hotare,
Din biserici sună clopotele-n zare.

– Pleacă oastea?
– Pleacă, să alunge norii!

Doar o mamă plânge, la casa Tudorii.

poezie de Mihăiţă Macoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!