Răspunsul este iubirea
Marea dilemă a vieților noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăiești este iubire, te rog, nu te minți.
Ascultă atent, este o voce, ce îți șoptește zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înțelegi, doar fii.
Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobește munții cu zăpadă și oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îți șoptește?
Ce îți răspunde luna atunci când o privești?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o oprești?
Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minții obosite de atât învârtit, încercând să-și prindă coada.
Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.
Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubește-ți fiii, adună-ți turma; ceva te cheamă către casă... chiar și cel mai neiscusit cioban știe când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ți-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiți în față, drumul se-ntinde, se șerpuiește-n orizont, la infinit. Drumu-ți promite, că dacă mergi încă puțin, te-mbogățește, te face prinț peste oceane și rege între oameni - dar tu nu îl asculți, ai obosit. Îți amintești de măgarul harnic, căruia îi sunt promise mărețe împliniri și care își duce-n spate, povara veșnică și grea a propriei nemulțumiri.
Te uiți în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas și prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promițând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit și te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.
Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăștiat peste trecut; se văd prin ceață, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscolești trecutul, o știi prea bine din asta nu a ieșit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire și scrum.
Nu mai este timp de-ntoarcere acum - te uiți din nou în față, privești din nou în spate. Ai căutat, ai luat notițe și ai scris în jurnal - ceva nu este bine; viața ar trebui să facă sens, dar sensul nu e de găsit niciunde. Te uiți în sus, la cer - e prea departe. Te uiți în jos, la pământul crud, proaspăt și viu - îi mulțumești în gând pentru o clipă, realizând însă că el doar te poartă, nu te ridică.
Cum se face că ai căutat peste tot... și tot n-ai pace; cum se face?
E evident - nu mai există cale; nu mai există drum care să te poarte acolo unde vrei să mergi, să îți ofere ceea ce cu disperare îți dorești. Răspunsul nu e aici, nu e acolo; nu e în timp și nici în lipsa lui - căci timpul trece atât de repede în joacă și atât de greu în muncă. Te-ai uitat și pe unde ai venit și pe unde ai fi putut să mergi te-ai uitat la cer, dar ți se pare prea departe, decizi să-l lași în grija păsărilor de noapte; te-ai uitat în pământ, însă el te-a privit tăcut, flămând, cu ochi de frunze.
Răspunsul nu e de găsit.
Răspunsul e iubirea.
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre viață
- poezii despre iubire
- poezii despre promisiuni
- poezii despre mulțumire
- poezii despre jocuri
- poezii despre zăpadă
- poezii despre vânt
- poezii despre voce
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.