Cerul şi eu

Privesc muntele cerului
Cu plete dalbe
Curgînd spre purificarea planetei.
Privesc colona infinitului,
Seamănă cu cea a lui Brâncuşi,
Dar nu-i făcută de mână de om.
Este celestă şi măsoară viaţa Pămîntului!
Privesc pe cer şi admir copacii vieţii
Ce se agită-n frunze aurii
Lăsînd să izvorască-n zare
Lumina divină a Soarelui.
Privesc pe cer cum zboară îngerii
Cu chinuri şi lacrimi de dor,
Culeg izvorul tinereţii
Ca să o arunce pe Pămînt,
Privesc cerul şi văd oceanul
Ce se inchină-n faţa divină
Şi lasă să-i smulgă un strop de apă-Lumină
Pe care o pulverizează pe Pămînt
Lăsînd să rodească viaţa
În suflete pline de lumini.
Vor străluci valorile benefice
Pe straiele planetei-Pământ
Şi pacostea de maleficitate
Se diminuează pînă-n sfîrşit.
Privesc pe cer lumina Lunii
Care se ascunde de mine
Şi o intreb:"De ce te ascunzi de oameni?"
Şi ea imi raspunde: "Aşa este scris!
Ca să salvez viaţa pe Terra, Eu, Luna,
fratele meu cel mai mare, Soarele,
Şi îngerii Domnului suntem veniţi să salvăm acest Pămînt!"

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!