Lanţuri

Încremenită-i marea sub norii de furtună
Şi-n liniştea-i adâncă îmi pare-a auzi
Ecouri din străfunduri ce urcâ, se adună
Şi îşi încep cântarea din lumea de stihii.

Începe-un dans al ploii, al vântului sălbatic
Pornit să urce totul deasupra unui hău
În care-o siluetă apare fantomatic
Şi mă doreşte pradă a cântecului său.

Îmi leg închipuirea cu lanţurile grele
A celui care crede că-n viaţă-i un destin
Şi nu-i aud cântarea, nici vorbele acele
Menite s-amăgească şi altul să devin.

În rana ce-mi apare, se-nchide lanţ şi chin,
Dar cerul meu se schimbă şi e de-acum senin.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!