Întoarce-te în loc

De câte ori nu ţi-ai privit, cu teamă chipul în oglindă,
De câte ori nu ai simţit, gustul amar al singurătăţii pe limbă?
De câte ori nu te-ai trădat pe tine, pentru promisiunea deşartă a zilelor de "mâine"?

Dar uite-mă aici pe mine, un suflet ca şi tine,
Spunându-ţi că binele nu-ţi e legat deloc de mâine.
Binele îţi e acum, un foc puternic arzător ce pare deghizat în scrum.

Îndepărtează cenuşa printr-o suflare,
Desprinde-ţi lacrimile întărite pe obraz ca ceara pe lumânare,
Ridică-ţi privirea în zare şi pune-i soarelui o întrebare:

Corpul creşte, apoi se vestejeşte, dar cine în tot acest timp îl priveşte?
Cine se zbate, suspină şi trudeşte?
Cine digeră mâncarea, cine umple căldarea,
Cine adoarme şi cine se trezeşte?

"Eu" va răspunde mintea orbeşte.
Însă pe minte, cine o urmăreşte?

Să presupunem pentru un moment că mintea greşeşte.
Nu cu rea-intenţie, căci prin a sa îngustime ea ne învaţă o lecţie.
O lecţie veche de mii de ani, şi totuşi mereu nouă,
O lecţie a delicateţii lunii şi picăturilor de rouă.

Cu atenţie dacă mintea ne-o privim, mergând pe al gândurilor fir argintiu,
Ajungem negreşit la un impas, ce în loc să ne încurce, ne invită la dans.
Din tăcere izvorăsc atât gândul cât şi fapta,
Cum din munte se naşte izvorul iar odată cu el, apa.

În acea linişte, şi spre acel izvor, ne cheamă al inimii noastre dor.

Căci doar în acea tăcere, un amestec dulce ca cel dintre lapte şi miere,
Ne vom afla destinul şi totodată aminti că primul,
A fost golul, apoi plinul.

Doar aşa poate da omul, mâna cu divinul.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Votează! | Copiază!