Labirint

Privesc cu uimire în sufletul meu
şi lucruri de care nicicând n-am ştiut
se-arată zâmbindu-mi, spunându-mi că eu
sunt cel ce le-adună din necunoscut.

Sunt multe, şi-apar pe măsură ce merg
cu gândul, uimit, pe ciudate cărări,
ce par diafane şi-n urmă se şterg
pierzându-se, parcă, spre alte-aşezări.

Sunt locuri ştiute, cu cerul aprins,
înaltul e sacru. Ciudatul decor
mă cheamă, m-atrage, spre el sunt împins
iar pasul mi-e sigur şi încrezător.

Sunt altele-nchise sub cer mohorât
din care răzbate un aer închis,
secrete ascunse în loc zăvorât
din partea de suflet pierdută-n abis.

Parcurg, cu uimire, un vast labirint
prin care demult n-am mai fost şi ascult
o muzică nouă, un clinchet de-argint
ce-acoperă totul şi-apare-n tumult.

E-aproape ieşirea din sufletul-vis,
îţi văd ochii umezi ce-aşteaptă să ies,
priveşti înspre sufletul proaspăt deschis
prin poarta la care doar tu ai acces.

Aleg amintirile-n care-am crezut:
o inimă care pe buze-a pulsat,
un dans ce se termină cu un sărut,
- Iubito, de-ai şti ce frumos am visat!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!