Sub aripă de vânt
De când mă știu
eu am iubit Vântul,
de-aceea am pornit drumeț
să-i aflu adăpostul,
acolo unde...
cerul se unește cu marea.
Apoi,
mi-am culcat capul pe un nor
și am rugat
Vântul de Miază-Noapte
să m-acopere cu aripa lui.
Am tot colindat
de la un pol la altul
și de acolo m-am întors
schimbată...
Puțin dintr-o boreală auroră
s-a lipit de sufletul meu,
și toate Vânturile...
m-au adoptat!
Acum, mamă îmi este Furtuna,
iar Viscolul - e tatăl meu!
Vântul știe că-s de-a lui,
iar eu... sunt Vânt!
poezie de Maria Grosu
Adăugat de Nicoleta Ilade
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vânt
- poezii despre aripi
- poezii despre viscol
- poezii despre suflet
- poezii despre schimbare
- poezii despre mamă
- poezii despre iubire
- poezii despre drumeție
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.