Gol şi lumină

De invizibile răni am inima sfâşiată
În jur totu-i gol, eu sunt îndurerată.
Un văl albastru ochii-mi acoperă,
e culoarea privirii tale care mă-mpiedică
să ved mai departe, ca odinioară, angelică.
Dar eu rămân, rămân aici,
revăd cu ochii minţii mici
imagini clare ce le-ador,
tu lângă şoldu-mi mirador
orgolios mergând alături,
cu ochi senini dându-mi săruturi.
Eu înalţând a mea privire,
profilu-ţi deseman râzând
umplându-mi inima de bucurie
şi clipe albe puse la păstrare
precum furnica pune mâncărică în ponoare.
Dar golu'acum e dens şi-ntunecat,
e rece frica ce-mi cuprinde trupul,
suflare n-am şi viaţa parcă a plecat,
cu jale şi amar modelez lutul...
Dar ce e, ce se- întâmplă?
Un glas coboară în galop pe-o rază de lumină,
şoptind duios şi totuşi ferm precum o girodină;
"Trezeşte-te, nevoie e tine mai mult ca oricând,
doi ochi albaştri te aşteaptă râzând,
cheamă iubirea din care-ai făcut o cunună
căci viaţa va merge încă departe, până la lună.
Dansând, suspinând, râzând cu gândul fecund,
parfum de speranţe şi-mpliniri respirând,
cu ochii albaştri plini de lumină,
voi doi şi-Universul mereu mână-n mână".

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!