Pământul, sarea şi lumina...

Las din mine pe pământ,
sarea dată prin Cuvânt.
Gândul gustului din vie,
sufletul îmi reânvie.
Îmi las trupul în pământ,
să-l sărez pân' la mormânt.
Nu vreau să se piardă gustul,
să îmi pierd ca om statulul.
De-mi voi pierde din putere,
voi fi aruncat, călcat, ce piere.

Las în mine pe pământ,
o lumină din Cuvânt.
E Lumină-n veşnicie,
ce crează "nemurire".
Las lumina să izbească,
ochii omului să crească.
Să dezvolte-n a mea fire,
o Lumină pentru-o mie.
Nu voi pierde-a Lui Lumină,
să reflect ca "far marină".

Pun lumina cea din mine,
într-un sfeşnic ca făclie.
Oamenii să-mi vadă fapta,
cât şi viaţa-n lumea -ceasta.
Şi prin asta ei să vadă,
Cerului s-aducă Slavă.
Vreau să împlinesc scriptura,
doar în ea e-nvăţătura.
Voi culege undelemn,
candela s-o-ncarc solemn.

Câtă vreme Ceru-i sus,
pe pământ eu sunt supus.
Mare luptă-i pe pământ,
ies popoare-n legămînt.
Stă pământul pe-un butoi
când să-nceapă un război.
Tot ce-i scris în legea sfântă
se-mplinesc, pe om spăimântă.
Eu mai mult ca orişicând,
Voi slăvi pe Domnul Sfânt.

poezie de Viorel Daniel Pop
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!