Veronicăi mele

O cafea lungă, Veronica
şi hai să colorăm amintiri în groapa asta din asfalt

mă simt ca-ntr-un vernisaj pe care
nimeni nu-l cunoaşte deşi toţi trecem zilnic
pe lângă/pe sub/prin el

ochii tăi se cristalizează în cana
pe care o săruţi cu patimă
iar apoi mă laşi să le privesc verdele
care ne este comun

nici Van Gogh n-ar fi putut picta
iazurile distilate peste care clipeşti

cafeaua e pe terminate
tu priveşti în gol în continuare
în timp ce şuviţele luminoase ţi se răsfrâng pe obraji
şi-mi închipui iar că în cerul gurii tale creşte hyperion
nu-i aşa că-mi vei citi poemele tale, Veronica?
nu mă înveţi şi pe mine să pictez dimineţile circulare
în vitrină
în oglindă
nu-i aşa că mă plimbi ţinându-mă de mână
prin livada ta de portocali
şi că hyperion va plânge
dacă te voi rupe şi te voi
purta în pălărie?

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!