Pădurea

Visul meu de tinereţe,
A fugit întâmplător
Şi-a ajuns la bătrâneţe
Într-un loc încântător.

A ajuns într-o pădure,
Verde, tainică, înaltă,
Unde sunt copaci şi mure;
Toată lumea-i laolaltă.

Copacii înalţi ţineau discursuri,
Unor mititei stejari,
Iar iepuraşii dădeau concursuri
Parcă ar fi fost şcolari.

Padurea-i vie. E-o agoră,
Unde-s altfel de fiinţe
Aş sta cu tine înc-o oră,
Să-mi zici micile-ţi dorinţe.

Vântul cugetă-ntre frunze,
Ca un ilustru gânditor,
Iar pădurea printre buze
Simte-auzul de topor.

Şi cum vine tăietorul,
Ca să-i fure lemnele
Dă el tare cu toporul,
Spintecându-i crengile!

Vântul cugetă mai tare,
Parcă bate, aşa cred,
Pădurea femeie-mi pare;
Chinuită de-un blestem.

Că de fiecare dată
Cine iese, cine vine,
Tot îi ia câte-o bucată
De ce oare, oare cine?

Mai un lemn, o buturugă...
Omul duce, ia ce poate,
Iute lacrimi o sa-i curgă,
Căci ajunge ea pe moarte.

Parcă un fior se plimbă,
În al meu suflet chinuit,
Şi ceva parcă se schimbă,
Oare, codru-i bântuit?

Tu, padure minunată,
Eu mă simt cam "vinovat"
Că aer lin mi-ai dat odată
Şi eu nu te-am ajutat.

Am uitat să-ţi preţuiesc
Al tău veşnic aur verde
Şi să-ţi spun cât te iubesc
Totuşi oare, tu m-ai crede?

Nu mai plange, scumpa mea
Ce-ai dat lumii mari, o viaţă
Ce să-ţi zic sfinţenia ta,
Decat să ai numa'speranţă

Să fii mândră ca şi luna,
Iară timpul o s-oprească,
Iar vântul bate'ntr-una
Şi fruntea-ţi înverzească!

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!