Omul, răutatea Pământului
De ce mă lovești, omule,
Crezi că nu mă doare?
De ce-mi omori mamele?
Punând atâta sare,
Pe locul ce mă doare?!
Copiii mi-ai tăiat în bucăți,
Aruncându-i în mocirlă,
Voi sunteți oameni, voi sunteti tați?
Peste tot oase... cât o movilă!
Ești om sau ești omidă?
Chiar crezi că nu mă doare?
Îmi crapi pământul zi de zi
Și inima îmi moare.
Manânci, bei, dar nu mai vezi
Că ești mort și doar mimezi.
Ai despicat planeta-n patru
Fără nici o milă,
Cu sânge ai făcut un teatru,
Ucigând ca o nămilă
Făptura cea... umilă.
De ce ucizi copiii altui popor?
Nu sunt tot ai tăi?
Lacrimile lor nu te dor?
Nu sunt oamenii "săi"
Ci sunt tot oamenii... tăi!
Suntem toți de AICI.
poezie de Corina Sofia Bebereche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre moarte
- poezii despre teatru
- poezii despre tată
- poezii despre sânge
- poezii despre răutate
- poezii despre mamă
- poezii despre inimă
- poezii despre dor
- poezii despre copilărie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.