Tristețea ploii
Eu cred că norii vin să se-ntâlnească,
acolo-n cer, cu gândurile triste
ce urcă, fug, nu pot să mai reziste,
căci nimeni nu mai vrea să le cunoască.
Plutesc ușor spre locul de-ntâlnire,
pe-un cer senin, albastru și frumos,
strălucitori în albul lor pufos
și, dinspre zări, încep să se înșire.
Iar gândurile-acelea se așează
pe coama lor, pictând cu întuneric
tot ce fusese pân-atunci feeric
în cerul care pare-acum de groază.
E cenușiu, iar norii-s de tristețe,
e un vacarm cu răbufniri de tunet,
sub ei, pământu-i văduvit de sunet,
căci orice glas e gata să înghețe.
Și se destramă norii-n stropi de ploaie,
purtând atâtea gânduri ca poveri
spălate, transformate în plăceri,
încât și cerul pare să se-nmoaie
Și-atunci, când ploaia cade-n jurul meu,
eu o privesc, mă bucur de-ntâlnire,
chiar dacă-n ea, prin stropi de amintire,
mai strălucesc tristeți de tu și eu.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tristețe
- poezii despre ploaie
- poezii despre gânduri
- poezii despre întuneric
- poezii despre sunet
- poezii despre plăcere
- poezii despre nori
- poezii despre groază
- poezii despre gheață
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.