Acordeonistul

Un vechi acordeon îşi strig-amarul
Pe clapele de fildeş ancestral.
Sărman, şi trist, şi singur, lăutarul
Visează şi-azi IUBIREA din astral.

Cu degetele-i lungi si ostenite,
Trimite sunetele către nori.
Şi oamenii din preajmă-i dau verdicte,
Fiindu-i cei mai sinceri spectatori.

Doi bătrânei cu plete argintii
Se-apropie de el şi îl ascultă.
Privesc prin aburite dioptrii,
De lacrimi, ce-amintirile rezultă.

În valsul ăsta, el o săruta
Într-un salon, culori de caramel.
Apoi, îngenunchind, îi dăruia
O inimă curată şi-un inel.

IUBIREA lor, din vremuri decupată,
Le luminează chipul şi acum.
De ieri şi până azi, e tot curată,
Fără să-şi fi pierdut aroma-n drum.

Şi tristul lăutar înşiră gânduri
Pe clapele armonicii, demult...
În versul cântului, doar printre rânduri,
Îi poti afla al inimii tumult.

A fost si el odată-ndrăgostit
Şi Lumea i-a "şoptit" să nu mai cânte
Că... face zgomot... si... a amuţit!
IUBIREA lui, plecând pe negândite.

Ca un nebun, rămas-a fără zâmbet
Şi, căutând IUBIREA fără nume,
Din acordeon, cu fiecare cântec,
Vechi Doruri... răscoli-n sfârşit de Lume.

poezie de Georgeta Radu din Frânturi de suflet
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!