Poem despre ceea ce tu numeşti naştere

Ţi-am simţit respiraţia ca o noapte cu picioare de lună.
Albă, subţire, aburită... cometă a lumilor viitoare,
Cu maci sângerii şi tăceri deformate în cuvânt.
Parcă ieri mâna ta cuprindea centrul universului,
Mediana dintre tine şi mine! Timpul împarte
monede plumbuite
Acelora ce se nasc pe hotarul viilor, iar secunda
când te-am fost zărit
creşte precum peştii cu irişii
bulbucaţi.

Mă aşez la masă cu întrebări-păsări,
ciclopi din lumile ce au trecut
Şi apăs pe somnul tău rece/ al naibii de rebel
Cu unghiile mele vopsite fucsia.
Toate îmi apar ca nişte iluzii demolatoare,
numai lampa ta de veghe are un buzunar secret.
Ai pentru mine o inimă cât suflul înaltului
o inimă plutitoare?

Îmi caut febra neliniştilor în zig-zag,
Apoi vin cohorte de cai ţesălaţi... ritm monoton

Tuturora le este foame de sens,
dar tu decizi
Morţile şi naşterea, firele cu care
Vei lega răni obscure.
Îmi spui că nu au preţ cei născuţi
Şi niciun munte de sare nu poate topi
Zăpada din care apar singurătăţi caste.
Oare ştii să întinzi coarda vieţii la 180 de grade
Atât cât să nu mai poată scârţăi dolomitul de sub omăt?

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!