Împietrire

De piatră să fi fost... şi tot te-nduplecai
Să-mi spulberi cu o vorbă durerea din privire...
Nimic din ce-am trăit n-ar fi avut vreun rost,
De n-ar fi curs arome, ascunse în IUBIRE...

De piatră sunt şi munţii, pierduţi în depărtare....
Care sărută cer, găsindu-şi alinare.
Şi, ameţiţi de stele, căzute pe cărare,
'şi-aud bătând în stei o inimă prea mare.

Îi mai toceşte vântul, ce brazii îi îndoaie
Şi ploile ce-i spală, îi răcoresc pe frunţi,
Când Soarele, prea tare îi scaldă în văpaie,
Gândindu-se că-ndură, că de-asta s-au vrut munţi.

Până şi ei îşi schimbă în vreme semeţia,
Sub umbra unui nor ce trece peste culmi...
Întunecaţi, o clipă... trimit apoi IUBIREA
Crescută printre pietre şi lacrimi din genuni.

Se bucură de lumea care, în dor de viaţă,
Îi urcă până-n vârf, cântându-şi Fericirea.
I-aruncă-n jocul firii, ecoul ce-o rasfaţă,
Sporind, prin repetări, de mii de ori IUBIREA...

Doar tu... înmărmurit-ai în tine ca-ntr-o stâncă,
Azi te-ai ascuns de mine... nici tu nu ştii de ce!!!...
Degeaba te strig tare, cătându-te, flămândă,
În marea mea IUBIRE curată... PENTRU CE??!!!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!