Sub mantia iernii
Își varsă cerul fulgii cu obidă,
Cu-nverșunarea celui rătăcit
Tăind în trupul iernii o firidă
Lumina-și plânge albul spălăcit.
Mai scrie gerul peste timp o carte;
Ferestrele de litere-au orbit!
O lume pare c-a plecat departe
Și numai iarna singur-a venit...
Au amuțit gutuile în geamuri,
În sobă focul mormăie-o sudalmă;
Mai fornăie doar vânturile-n hamuri
La drum când le îndemână iarna calmă.
Prin timp șchioapătă sănii ruginite
Tot așteptând de la copii o veste,
Și brazii tac, cu brațe-ncărunțite,
Iar satul trist a devenit poveste...
I-atâta alb, și-atâta dezolare,
Tăcerilor doar gândul le răspunde;
În suflete cresc flori de-nsingurare
Și umbrele ce totul vor ascunde...
poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre iarnă
- poezii despre ger
- poezii despre alb
- poezii despre tăcere
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre săniuș
- poezii despre suflet
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.