Si sperantele dispar

Trec adesea pe aleea ce coboară înspre râu.
Tulburat de-atâtea gânduri, te aştept până târziu,
Să revii măcar o clipă, în lunca nemuritoare,
Unde ne-am jurat credinţă, într-o zi plină de soare.

Să-ţi revăd mersul alene, cu privirea în pământ,
Chipul tău atât de sobru, părul legănat de vânt,
Apoi…să te strâng în braţe, răvăşit de-atâta dor
Şi să-ţi spun vorbe frumoase de iubire şi amor.

Să te-ntreb cu nostalgie: Ce mai faci? Şi, cum o duci?
A trecut atâta vreme, îţi mai aminteşte de-atunci?
Când destinul ne-a dus paşii la salcia din zăvoi,
Mai feriţi de ochii „lumii”. Eram numai amândoi.

Eu te cuprindeam în braţe, sărutându-ţi gura dulce
Şi-ţi spuneam: rămâi cu mine, luna plină să ne-apuce,
Şi sub raza ei gălbuie să-ţi văd faţa-mbujorată,
Trupul tău ca o garoafă, stângăciile de fată,
Lacrimile de tristeţe, şi privirea-nvolburată,
Le ţin minte şi acum, nu le voi uita vreodată.

-Ştiu iubitule prea bine, sunt fapte nemuritoare.
Amintirile sunt scurte, vrei nu vrei, sunt trecătoare.
Când destinul te obligă să te plimbi cum îţi dictează,
Îl urmezi în neştiinţă, chiar de inima-ţi vibrează
De dureri, nu poţi a spune nimănui, a ta căinţă,
Te împaci doar cu speranţa şi sfârşeşti în suferinţă.
Blestemată fie ziua, ce cărările ne-a „frânt”,
Dragostea şi fericirea, ni le-a spulberat în vânt,
Ne-a sortit o viaţă sumbră şi atâtea neplăceri,
Să ne pierdem şi „speranţa”, despărţiţi, plini de dureri.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Deea_deea
Votează! | Copiază!