Povestea toamnei

Am lăcrimat când au plecat cocorii
Plutind uşor spre înălţimi albastre
Zburând lăsau din infinitul zării
Pustiu şi jar în sufletele noastre.

Când m-am întors, în jurul meu natura
Zăcea pe o saltea de frunze moarte
Şi viaţa-şi terminase aventura
Prin crengi hidoase, rupte şi uscate.

O linişte adâncă, nefirească
Paralizase-n-mine-ncet voinţa
Şi o imensă rană sufletească
Îmi devenise-acum toată fiinţa.

Când El văzu nemulţumit acestea,
Chemă cerimea la raport, în goană
Şi rescriind de la-nceput povestea
Luă naştere ceva ce-i zice, toamnă.

Arhanghelii îşi începură treaba
Făcând cerul din cenuşiu, albastru
Cu arămiu pictând frunza şi iarba
Iar cu portocaliu al zilei astru.

Au pus în suflete melancolie
Şi roadele luminii în podgorii
Şi-au presărat prin lume bucurie
Şi nu mai e urât, când trec cocorii.

poezie de Gelu Crisan
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!