Sublimul strigăt al tăcerii

mâini desprinse de trup sprijină umbra tâmplei
nimeni nu se-ndură să arunce
gândurile
poate or trebui cândva
măcar amintirile lor îngălbenite în loc de altceva
în confesionelul de taină de acasă numai cu tine când stai
până ochii dor în gol pereţii nelumii şi gura se-ncleştează
şi nu se mai aude decât
sublimul strigăt al tăcerii
ah splendidă în esenţă
această tăcere ce a făcut să răsară o cale
dar cât de greu să o suporţi când o pui cu tine la masă
să-i dai să mănânce şi ea să se strâmbe
tu să o tot îndemni până ce mâncarea se răceşte
şi rugăciunea de început ia sfârşit în faţa ferestrei
într-un morman de căldură
peste care ziua de vară trece tragând aer fierbinte în piept
în timp ce fredonează sub tălpi scrâşnetul
unei colivii cu sticleţi aiuriţi de cântat

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!