Jertfă unei zeităţi profane

Patul destrămat de visuri trimise de samavolnicul Vărsător
Nu mai e loc de odihnă binemeritată ci altar de neputincioase sacrilegii,
Regretate zi de zi, fără complezenţă faţă de victimă,
Mai ales, când victima eşti tu însuţi, vrei doar amorţeală,
Insensibilitate faţă de orice încercări şi patimi,
Ţigara aprinsă, lipită de saliva uscată, între degetele fragile,
Se obstinează împotriva forţei de gravitaţie, tu ai reuşit să-adormi...

Scrumul de ţigaretă este luat de o briză de vânt, care trece
Prin toate camerele, cu toate ferestrele şi uşile larg deschise, vraişte,
Cade pe covorul răvăşit, se rostogoleşte pe firele zburlite de lână,
A doua briză, mai puternică, ce poartă nefiltrată toată efervescenţa
Viscerală a Romei, încinge ţigara rămasă aprinsă, îi smulge o scânteie
Pe care, provocat, hazardul o poartă, translucidă, pe covorul primitor
De spasme, de spume, de leşinuri, de crize, de nea, de lacrimi...

Scânteia îşi va alege loc neprevăzut de vatră,
Nevegheată de nimeni: tu dormi, slujnicele, care te iubesc, au plecat pe Corso,
Iar prietenele, care te detestă, te-au părăsit, îţi aşteaptă sfârşitul,
Pe care, vestalicul foc se grăbeşte să ţi-l aducă, focul, pe care nu-l mai pui la socoteală,
Care nu-ţi mai poate pricinui nici o durere, eşti imună,
Ondină nemuritoare, arzi pe rugul propriei melancolii nimicitoare, sufocantă,
Sfântă Ioană a durerilor nemângâiate, arzi şi nimeni nu e de faţă...

Efugionismul iniţiat cu ani în urmă aduce roadele prejudiciilor aruncate
Asupra propriei incapacităţi de proiectare, de extrapolare a sufletului
Spre idealul absolut necesar vieţuirii la adăpost, într-un paraclis distrus de timp,
Eşti Eva, zilnic alungată din nepătatul paradis,
Acum, flacăra sabiei îngerului păzitor,
Te înfierează pe vecie: chiar de nu simţi usturimile rănilor acute,
Victimă vinovată şi pură totodată, albă ca pulberea de nea...

Îţi primeşti rănile ţie-ţi sortite înainte de vreme,
În somn adânc de moartă, ucisă de-o inimă frântă,
Într-o zi de toamnă în Cetatea Eternă, tu, fiică de zeu păgân,
Ai pierdut în aparenţă lupta împotriva tatălui tău,
Timpul, pe care l-ai înşelat făurându-ţi din timp nemurirea
Şi care, în măreaţa-i furie a deschis toate porţile Tartarului,
Pentru a te putea, zadarnic, distruge...

poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Votează! | Copiază!