Evoluție
Cât sunt copiii noștri mici,
Pentru ei, suntem TĂTICI.
Ce gingaș e, și sună bine:
Tăticule, mi-e dor de tine...
Dar anii trec. Și deodată,
Nu mai ești tătic, ci TATĂ.
Dar și așa, tot sună bine:
Pa, tată! S-auzim de bine...
Când cresc, și nu le ești pe plac,
Din tată, tu devii BABAC.
Și vorba sună trist și gol:
Babacule, mai dă-mi un pol...
Dar viața e un foc de paie,
Și, vrei nu vrei, ajungi TATAIE.
Iar vorba ta, în râs e luată:
Tataie, ia mai las-o baltă...
În anii, care-ți mai rămân,
Te vor numi doar, ĂL BĂTRÂN.
Și vorba lor te năucește:
Bătrâne, ce-ți mai trebuiește...
Copile! Tu să ai știință,
Că ți-am fost tată cu credință.
Și din puțin, de-a fost să fie,
Eu am răbdat și ți-am dat ȚIE.
Dar, fă-mi te rog o bucurie!
La cimitir, să vii la mine,
Să-mi spui ca în copilărie:
Tăticule, mi-e dor de tine...
poezie de Traian Calancia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre copilărie
- poezii despre bătrânețe
- poezii despre știință
- poezii despre viață
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre tată
- poezii despre râs
- poezii despre foc
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.