Omului

Cu cât sufăr mai mult, cu atât scriu mai frumos.
Si nu stiu ce-i mai bine...
Slava deşartă întru omenire,
Sau să cad adânc intre cei ce-au fost cândva rebeli ca mine!?
Imi spuse un înger intr-o dimineaţă
Căutând la mine, biet om,
Un gram de speranţă.

Văzusem că trece, nocturn deodată cu mine,
Frângându-şi din aripi ce parc-aprindeau,
Cugete şi complexe idei dintr-un sine,
Ce larg mă veghea din materie,
Aceeaşi pe care nu mi-o doream.

-Cu cât te privesc mai frumos azi şi mâine,
Îndoi de la mine dispreţ,
Spre firea ce-o port între lumea tăcută,
Şi ochi ce la tine-n regret ei privesc.
Şi astfel citeam în el chipul,
Acelaşi văzut ce în momente de pace,
Purta-l voi şi eu ca un mare discipol-
O carte de fier ce din noi se desface
Din lumi tumultoase de oameni simpli,
Scântei de poeţi, şi mulţi alţii ca mine,
Feriţi şi nedrepţi.

Şi-n ăst dialog tulburat, de-o pace venind din cristal,
Căzusem eu, omul, pe gânduri, nisipuri în jocul de şah
Podeaua defectă oglindea al meu sine, cerând de mai Sus capital
Să-ndrăznesc să salvez eu un înger?
Biet muritor încercat,
Neştiind că părea pentru înger,
Un mare şi cosmic monah.

poezie de Dharma K. Tchobansky din Vibraţii în versuri (2017)
Adăugat de Tchobansky
Votează! | Copiază!