Dorul tău

Dorul tău, iubirea mea, zboară-n zori ca pasărea,
totul este foc şi pară până-n seară mă doboară,
că în inimă amarul arde ca în vatră jarul,
jarul arde şi mocneşte inima n-o potoleşte.
Iarna gerul m-a-ngheţat până s-a-mprimăvărat,
vara gâtul mi-a uscat, mi l-a ars şi însetat,
doar cu rouă l-am udat.
Sufletu-mi însingurat prin păduri a colindat,
izvorul răcori i-a dat, fragi şi mure a mâncat
dar de dor tot n-a scăpat, a umblat şi a oftat
după mândrele din sat de-am simţit eu că-s bărbat.
Toamna haina şi-a schimbat, crengi şi frunze s-au uscat,
din ele a făcut pat pentru viitor iernat.
Dar eu nu l-am mai lăsat să colinde pe-nserat
pentru dorit sărutat.
Gânduri mă ningeau petale, răsunau vorbele tale
cântate-n zefirul serii, mă dedam, oricum, tăcerii
şi mă ostoiam plăcerii.
Martor mi-este Cel de Sus că respect tot ce am spus
şi mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea ce nu ţi-am dat eu!
Nu ţi-am dat că n-am avut, doar atât cât am putut:
ţi-am pus sufletul pe tavă, inima-mi ţi-am făcut sclavă,
ţi-am jurat să fii a mea câte zile-om mai avea
că ne leagă dragostea.
Am venit să mi te iau că te doresc, că te vreau,
la nimeni să nu te dau!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!