Mă cheamă Sfântul Petre...

Mergeam spre ziua de apoi când de-aripioare m-au prins doi,
m-au întrebat drept cine sunt, de ce-mi fac veacul pe pământ,
că Sfântul Petre, acolo-n cer, e fără mine cam stingher,
să merg să stau de-a dreapta lui paznic la Poarta Raiului,
să-l însoţesc, barem de formă, măcar cu jumătate normă.
Am încercat să scap de ei, dar mă ţineau cu mult temei,
să mă opun n-am cutezat că mă simţeam epuizat,
m-am dus, fără să vreau, în zbor şi m-am lăsat în voia lor.
Când am ajuns, parcă visam, la sfat cu Sfântul Petre stam,
m-a luat de braţ, m-a mângâiat pe creştet, m-a îmbărbătat.
Zicea că de mult timp veghează şi mintea mi-o păstrează trează,
să n-o mai stric cu poezii, că nu sunt decât fantezii,
că viaţa oamenilor stric şi nu mai sunt buni de nimic.
De-aceea m-a chemat la el, i s-a părut că sunt rebel,
că oamenii-n loc să muncească fac cozi pe Facebook să citească
şi-n loc de slăvi şi-nchinăciune dovadă dau de-nţelepciune,
pe preoţi parcă îi urăsc, năravurile lor pârăsc,
nu-s credincioşi, dar nici supuşi, sunt rătăciţi, de gânduri duşi
şi-ar vrea, cu mintea prea isteaţă, în gura lor de nătăfleaţă,
daruri pretinse de la viaţă: să pice pară mălăiaţă!
Nu mai sunt oamenii sfioşi, dar nici smeriţi ori credincioşi
şi-n căpăţânile lor seci plesnesc seminţe de dovleci,
că sunt deştepţi şi ştiu ce fac până-s bolnavi şi la pat zac,
abia atunci şi-aduc aminte că eu exist, că le dau minte,
se roagă să-i blagoslovesc, să îi păzesc, să-i ocrotesc,
să pot să-i însănătoşesc, iar mintea să le-o limpezesc.
Iar mie-mi pare rău de toţi, că-mi sunt copii, că-mi sunt nepoţi,
li s-a dat liber la gândire, s-au făcut înţelepţi din fire,
ei soarta singuri să-şi croiască şi un destin să-şi făurească.
La fel Le-a dat-o tuturor, dar ce-au făcut cu viaţa lor?
Crime, violuri, furăciuni, încât cei răi sunt cei mai buni,
de parc-ar fi la ochi legaţi devin cu toţii-mpricinaţi,
iar lipsa lor de judecată mă înspăimântă, câteodată.
De ce-or greşi, nu mai pricep, să-i corectez, cu cin' să-ncep?
Sunt toţi o apă şi-un pământ, se jură strâmb, nici n-au cuvânt,
în faţa mea n-au crezământ şi, parcă, nu au nimic sfânt.
Pe cel ce lesne jură strâmb a doua zi îl văd scălâmb,
niciunul nu se-nvaţă minte, să creadă şi să ia aminte
că Cel de Sus din cer veghează, prin rugă mintea luminează,
le dă speranţă la cei buni, pe răi îi prinde cu minciuni,
pe primii Domnu-i răsplăteşte, pe ceilalţi îi pedepseşte.
S-au întâmplat atâtea cazuri, cu toţii au dat de necazuri,
dar nici atunci nu se căiesc, ei cred că de se spovedesc
îi iartă popa de păcate, dar nici nu ştiu ce duc în spate:
poveri ce nu pot fi iertate cu fapte neîncuviinţate!
Eu te-am chemat doar pentru sfat, mergi înapoi la tine-n sat
pe oameni să îi sfătuieşti, Cuvânt să propovăduieşti:
umili, docili şi credincioşi, să nu mai fie păcătoşi,
să uite minciuna şi ura, invidia, înjurătura,
că răul se face uşor, dar se răsfrânge-asupra lor.
Eu... am încălecat pe şa, v-am spus pe larg isprava mea
şi am încălecat pe roată, dar nu v-am spus povestea toată!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!