Liniştea din adâncuri

Un râu coboară din munţi, o deltă se formează.
Sedimente cărate de ape, depuse de milenii,
au conturat unirea uscatului cu marea,
copaci seculari şi împletituri de liane,
trunchiuri contorsionate, noduroase,
stepe sărăturate, lacuri cu nuferi,
insule stâncoase, estuare,
dune de nisip fin şi mâl,
gârle cu stufărişuri,
lagune şi grinduri,
mlaştini şi păduri.
În apele mării persistă
întinderi de plante vasculare.
Nisipul din clepsidra suspendată
parcurge lin
momentele eternităţii,
aidoma rugăciunii.
Nicio scufundare nu seamănă cu cealaltă.
O delectare pentru ochi şi simţuri!
Divinitatea se află peste tot.
Cu fiecare moment, inima vede
o lume nouă,
acolo unde ne imaginam tăceri.
Senzaţie de plutire, întrezăreşti crevase mari,
zone uimitoare, un spectacol fascinant
prin fitoplanctonul fosforescent.
Marea caldă, la cea mai mică atingere,
îţi dăruie mărgele vii de fosfor,
bule de aer cu irizări turcoaz,
explozie tăcută, intimă,
în mii de nuanţe de-albastru şi verde,
meduze verzi, lazurii, uriaşe.
Tot ce mişcă lasă, în urmă,
râuri de smarald electric.
Dincolo de durere, de confuzie, de tumultul vieţii,
în vers şi-n vis, o linişte imensă,
singurul loc unde,
ca un ecou, îţi auzeai respiraţia.
Ochii caută continuu să se acomodeze cu o imagine,
nu văd decât o pâclă albastră.
Razele soarelui pătrund în fascicule, în apă.
Nu, nu ţi-era teamă! Emoţionat, căutai
s-atingi mai repede solul.
Ceva nedefinit ai vazut în apă,
nu distingeai nimic,
erau forme neclare, ciudate.
Cu viteză compui imaginile reale, le-nţelegi.
Era fundul marii cu stânci imense,
culoare de stânci, alge mari, unduite,
o pătură imensă de scoici,
întreruptă, ici-colo,
de pete de nisip, deschise la culoare.
Simţeai răceala tăioasă a apei,
priveai în sus, nimic nu vedeai,
doar bulele se disipau undeva în infinit.
Vezi peştii, anemonele,
aricii de mare, melcii, meduzele.
Pentru prima dată înţelegi viaţa din adâncuri.
Clepsidra timpului te ţine prizonierul iubirilor.
Fire invizibile brodează
tot ceea ce ochii nu pot vedea,
le transformă-n emoţie,
apoi persistă-n memorie.
Ca un tatuaj pe pielea sufletului,
totul este acolo, în tainele inimii,
în locurile ascunse ale minţii.
Îi simţi căldura mâinii,
îi citeşti şoaptele călătoriei.
E femeia care ţi-a trimis mereu lumină.
Poate cândva,
când va intra în mare, îi vei fi alături.
...............................................................
Apa cea mai limpede, transparentă, o vezi iarna,
atunci fitoplanctonul se depune.
Într-o mare semi-închisă nu vezi nimic,
peste tot întuneric, fără călăuză,
o bezna lichidă, o noapte neagră, măreaţă şi vastă.
Linişte, atât de linişte, tăcerea adâncă începe.
Doar sunetele respiraţiei.
Aici timpul trece incredibil.
Dacă înoţi în albastru,
nu vezi nici fundul, nici suprafaţa.
Acolo nu mai ştii unde-i adâncul,
simţurile îţi sunt amplificate,
tot mai mic te percepi.
Zdrobitoare-i imensitatea apei
ce te-nconjoară într-un albastru închis!
.................................................................
Sufletul caută definiţia prin frumos şi pur,
negăsită în comparaţii.
O sinteză poetică, un parfum discret
şi mii de culori în vers.
Din ce în ce mai mult o înţelegi,
începe să facă parte din tine,
începi să fii dependent de sufletul ei
bogat în sentimente neţărmurite.
E tare frumoasă în interiorul ei ascuns!
Sufletul tău este curcubeul de după ploaie,
cuibul unde
primeşti lumina şi gingăsia ei,
gândul tău este mereu împreună cu ea.
În suflet îţi picură liniştea şi necuprinsa bucurie.
Ai să o cauţi toată viaţa printre versurile arzătoare
şi-ai să te topeşti din starea ta de umbră
când o să-i atingi lumina.
Ai să te transformi
în lacrima caldă căzută în palma ei,
picătura de frumos sorbită.
Ai să te-nfiori
cu femeia care-ţi mângaie visele.
Femeia cu suflet din vers
şi iubire din adânc de vulcan,
femeia cu suflet scăldat în botezul dragostei!
Uneori, visele te visează.
Soarele arde a ploaie, nu o să apună niciodată.
Altfel trăieşti cu ea lângă tine,
o asculţi, scufundată în inima ta
o-mplineşti în tine,
îngânată de şoapte
o simţi
în splendoarea dăruirii ei.
Un vis, o efemeră femeie,
o stea de iubire, linişte şi putere,
femeia iubirii tale din tot ce-i mai pur,
mai adânc, mai frumos!
Cu ea, în suflet,
te vei întoarce spre lumină.
Îi mulţumeşti, cu recunoştinţă,
pentru adierea prezenţei trimisă acum, aici...

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 iunie 2016)
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!