Eu, moștenit
Din naștere toți suntem o parte din trecut,
Cu viitor cu tot ce alții îl tot amână
Într-un mesaj nescris, predat din mână în mână...
Parcă așa mă simt mai scump, propriu-mi avut.
M-am pus pe îmbogățire de-a mea apartenență,
Să mă strâng o ștafetă cum un olimpic foc,
Să nu mă rușinez când mă plec, reverență
Și, golul ce rămâne să fie plin... în loc.
Cu gându' așa macabrul dispare-ntr-o vigilă,
Ce-și lasă doar amprenta pe fila dintr-o carte,
Topită-n bronz la unii, ori roata cu argilă
Ce-o învârte un olar, făcând un blid... aparte.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viitor
- poezii despre trecut
- poezii despre rușine
- poezii despre naștere
- poezii despre moștenire
- poezii despre foc
- poezii despre cărți
- poezii despre Olimpiadă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.