O floare micuţă la mânăstirea Taer

Pe şes, aproape de pământ, am văzut o floare micuţă.
Corola se înălţa sfioasă din iarba, atingând razele soarelui de primăvară,

iar lujerul auriu, sprijinit de frunze, sclipea în aerul însorit.
Se înclina supusă în vânt ca un pelegrin căzut în binecuvântare.

Are un vis necunoscut nouă, ascuns sub ierbile înalte,
şi, când bate vântul, micuţa floare priveşte-n sinele ei cel mai adânc.

Păşind pe lângă ea, m-am simţit deodată calm.
Boabe de rouă îmi umezeau hainele, golul şi singurătatea.

Departe,-n zăpadă, un credincios răsucea roata rugăciunilor, apoi s-a aplecat
în reverenţă mai jos decât floarea, ca iarba sălbatică de pe platou.

În mânăstirea de culoarea cinabrului, florile sunt cea mai înduioşătoare privelişte;
nu există nici un pasaj în sutra mai viu decât dependenţa mutuală a două inimi.

poezie de Hu Yonggang, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!