Sfârșitul și-apoi
N-a mai rămas acum nimic de spus,
ca doi străini la geamuri de vagoane,
în trenuri care merg în sens opus,
ne-ndepărtăm de reci, pustii peroane.
Te duci, mă duc, un sens ne e egal
și-un ceas de fier ne ticăie în șine
Un fluviu de tăcere... Noi, pe mal,
ne sprijinim de poduri în ruine.
N-a fost nici început, s-a și sfârșit,
a fost un fel de vis fără pereche,
un salt spre cer rămas încremenit,
a fost de la-nceput o rană veche.
Ce rost ar mai avea să te acuz,
rămâi cuprinsă-n mila mea cea mare,
dintr-al iubirii-ngrozitor refuz,
în smârcul vieții biată muritoare.
Străină, mai străină ca oricând,
cum n-a fost vreo străină niciodată,
te-am înghețat de vie într-un gând,
să te dezgheț când fi-vei mai curată.
Să te renasc după potopul sfânt,
de crima ta cea dublă achitată,
când oameni noi vom fi pe-acest pământ
și-o fi să ne-ntâlnim ca altădată.
Prin cine știe câte zări de-acum
vom bântui în trenul de povară
și ni se va părea, așa, prin fum,
pe celălalt zărindu-l într-o gară.
Și, tremurând, pe umăr să-l bătem,
Iar tu sau eu deodată să se-ntoarcă:
"A, tu erai?!", "Dar tu?!", "Iată, suntem!",
"E-o nouă viață.", "Mai frumoasă, parcă".
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre trenuri
- poezii despre viață
- poezii despre sfârșit
- poezii despre gări
- poezii despre început
- poezii despre visare
- poezii despre tăcere
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.