Spre celălalt mal

Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertăţii.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spaţiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoşătoare ne dădea fiori şi ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil nişte case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncţi,
în care lumina mergea chiar şi după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca nişte
ochiuri de far, până când, exilaţi din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiţi de puteri, cu mâinile întinse la ele şi s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
şi pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Aţi depăşit de mult geamandurile de siguranţă,
sunteţi pe cale de a depăşi apele teritoriale ale propriei dumneavoastră
existenţe, eu nu vă mai spun nimic, de acum sunteţi pe cont propriu!"
Ultimele cuvinte abia le auzeam, căci se scufunda demn, în picioare,
în prăpădita aia de barcă, în mijlocul unui fluviu care ne
ameţea cu parfumul lui de apă verde şi dulce.
Înotam fără să vorbim. Uneori ne atingeam sau ne atingeau
valurile unul de altul.

Noroc cu corul acela discret de copii,
altfel, pluta pescarului ce dormea ar fi intrat, fără ştire, în noi.
Noroc cu copiii; cântau pe nas ca nişte diaconi, sau cum s-or numi
ajutorii ăia de popi care cântă mereu cu ei. Pescarul dormea
cu o sticlă goală lângă el şi la căpătâiul lui cântau vreo cinci copii,
sub pânze croite din vestoane militare groase, întinse slab în sfori.
Le străluceau bumbii în noapte. Înotam spre luminiţele acelea
gălbui şi câte un peşte sfârtecat mai trecea lin pe lângă noi,
cu câte un pui de vultur adăpostit ca într-un cuib în miezul
cărnii roşii, ferfeniţite. Algele începeau să se ridice de sub ape
ca nişte păduri lacustre, cu plante groase, unduitoare.
Ne strigam obosiţi în mijlocul fluviului, începusem
să ne auzim tot mai slab...

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!