Ultima Romă

În lumina ucigaşă a zilei mă înfăşor ca într-o togă
aurită şi grea, cu picioarele în sandale străbat bulevardul
transformat în colb al acestui oraş calamitat.
Merg ca un împărat biciuit şi exilat şi aştept venirea
nopţii, caut densitatea amplă a întunericului, siguranţa
respiraţiei libere, neconstrânse, ţipătul fecioarelor dedate
violului într-un câmp al iluziilor, redat agriculturii urbane,
zgomotul unei birje pline cu muscali beţi şi femei,
în goană de mai bine de un secol, mirosul acela răcoros,
puţin umed al evadării clandestine, fără un scop precis, sau
imediat confundabil. În jurul meu – urlătoarele automobile
cu nenorociţi, nesfârşitele vitrine ale nimicului, mulţimile
inutile şi pieritoare de oameni, coloşii drepţi şi verticali
din piatră, cu poveştile lor încremenite ori născuţi cu
limbile tăiate.

Semizeul a poposit în piaţa centrală, dar nimeni nu se uită
la el. Stă pe un piedestal şi asudă ca o curvă fără ventilator,
lumea crede că e un simplu om, vreun nebun, vreun actor
rămas pe drumuri, nimeni nu-i bănuieşte jumătatea zeiască.
Mă gândesc o clipă că poate şi el greşeşte, pare indecis,
prostit de căldura infernală, nu-şi revendică statutul umanizator
în nici un chip. Dar şi dacă s-ar da jos de pe piedestalul ăla
ridicol, cu piciorele lui uriaşe şi dezgolite, poate s-ar cutremura
pământul, poate vrând s-o ia într-o direcţie ar călca, cu tălpile lui
mari şi grele, pe vreo doi-trei; în orice caz, s-ar descurca greu,
nu-l văd bine deloc.

Stă semizeul şi asudă pe piedestal, în
piaţa centrală, în timp ce eu trec şi stârnesc colbul cu sandalele
mele prinse sus, pe picior, cu legături de piele, şi cum îl văd
acum, din depărtare, pare din ce în ce mai mult
o statuie; parcă se întăreşte şi devine din ce în ce mai nefolositor,
şi mai solemn.

Oraşul păleşte, se şterge, rămâne în urmă. Culeg de pe jos
un petic de ziar în care scrie despre păsări uriaşe, cu chipuri
de vulturi, găsite înţepenite în fotoliile de la intrarea hotelurilor,
cu ochii larg deschişi, albi, lăcrimoşi, le văd şi poza.
Înainte, nimic... Focul Gheenei... Zăresc apoi, ca prin fum,
paparude sălbatice, rotindu-se, rotindu-se şi udându-se,
cu fustele lor din frunze, înălţând braţele spre cer,
întru chemarea ploii.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!