Zăpada dintâi

Şi dacă bate iar în câmp ninsoarea şi mă
împrejmuie cu stinsu-i zvon, sămânţă
sunt şi arbore şi om simţindu-i lin în
braţe decantarea.

Ce înfloriri fantastice în pomi şi-n lutul
larg sorbind imacularea, e-o ocnă mare-n
care-i dulce sarea plânsoarea asta albă
de atomi.

Zăpada pură, cea dintâi, când vine şi
liniştea o simţi sporind în tine şi timpului
de timp îi este sete,

există-o seară-n care poţi mai bine s-auzi
ce-şi spun, de sunt, în înălţime fiinţele
visatelor planete.

sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!