Comăneşti...

Nici n-ai cum să nu-l iubeşti
Când cu fală îl păşeşti
Şi-n splendoare îl priveşti
De la primul cartier,
De la pământ pan' la cer,
Te îndrăgosteşti lejer
De orasul muntelui,
Verdelui, Trotusului.
În bătaia timpului...
În bătaia lui de soare,
Pe-a petalelor covoare
Ce te umple te candoare;
Comăneşti e-oraşul care
Are-izvoade seculare,
Cât-îi el din zare-n zare;
Avem sânge de pagani,
De la carpi, de la cumani,
De moşneni, nu de sărmani;
E-un oraş ca oricare-altu'
Ce şi-a primenit bazaltu'
Şi urmându-şi voios saltu'
Stă în slujba orişicui
Dacă politeţe-i pui,
Are el farmecul lui!...
Nu-i găseşti nicio chichiţă,
Are nerv, are şi spiţă,
Are şi-o distinsă viţă;
Dacă n-ai trecut prin el,
Călătorule rebel,
Ia şi-ncumate niţel,
Pe picioare nu în brânci,
Firul apelor adânci
Ce desparte multe stănci,
Ce desparte-oraşu-n două
Şi pe lună şi pe rouă,
Frumuseţi date doar nouă;
Şi înconjurat de munţi
Parc-ar fi semeţe frunţi,
Cu Nemira şi Berzunţi,
Ciucului şi cu Goşmanu
Să-ntreţină asăuanu'
Vermeşteanu, zăvoianu'
Într-un glas, comănăşteanu'...
Un oraş de basm firesc,
Pe un soclu strămoşesc....
Comăneşti, eu te iubesc!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (21 mai 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Votează! | Copiază!