Bătrâneţea

Tinereţea e o cameră nupţială,
plină de lumină, parfumuri şi flori,
în ea aşteptăm venirea vieţii.
Şi ea vine, o deflorăm cu frenezie,
ne bucurăm cu violenţă,
îi veştejim toate florile,
îi epuizăm farmecele,
îi golim sărutările;
Ne îmbătăm cu mângăierea ei,
o încununăm cu trandafiri
desfrâu şi iluzii.
O înjosim şi ne înjosim
pe noi înşine,
cu ea...
Dormim pe sânii ei martirizaţi
de mâinile noastre.
Şi.... dacă ne trezim plictisiţi de ea,
pe ruinele unui festin încântător,
ne întrebăm supăraţi: Când ai plecat?...
Bătrâneţea noastră,
este o cameră de bolnav, pregătită pentru
vizita morţii.
Nu e muzică, nici iubire, nici flori
şi parfumuri.
Tăceri adânci care vin
dinspre apropiatele grădini de dincolo de mormânt.
Şi pregătiţi pentru această întâlnire cu ultima dorinţă:
aceea care nu greşeşte niciodată,
ne îngrijorăm spunând: Cât întârzie...!
De ce nu vine?
Vine cineva;
ea este,
o înghţim dintr-o sorbitură şi-I cădem în braţe.
Regretăm, dar n-o putem vedea,
sărutul ei ne face orbi şi surzi pentru întodeauna...
Această vârstă binecuvântată este aşezată pe înălţimea
colinei care împarte şi domină cele două pante
ale vieţii, vedem în jos ce e deja pierdut
la marginea multor depărtări; talpile unei jumătăţi de veac
deja dispărute şi clădite pe ea,
făcând-o să germineze astral şi să strălucească
în singurătate.
Ce bine e să vorbeşti despre moarte!...
Cât e de bine!... Când florile din grădinile
vieţii s-au ofilit.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!