Trebuie să reînvăţăm albabetul acestor lucruri

Se poate făuri orice, iubite,
Dar nu se poate săvârşi orice.
Făureşti o sabie, făureşti o lance,
Făureşti copite de cai morţi,
Dar săvârşirea noastră
Şi săvârşirea veacului acesta
Şi-au găsit hotarul în ele însele.
Săvârşirea nu ne duce numai la sfârşit,
Ci şi la desăvârşit
Cu chinuri vom săvârşi
Călătoria noastră trudnică
Prin viaţa asta, iubite
Dacă cugetul nostru nu e curat,
Căci noi suntem
Cea mai desăvâşită zidire,
Chiar dacă la om
Totul se răstoarnă până la urmă.
Săvârşirea tinde să se desăvârşească,
Omul tuturor rafinărilor
Se întoarce la omul începuturilor,
Aşa după cum arta abstractă
Descinde din arta primitivă.
Este o luptă
Între fructe şi frunze,
Între rost şi rânduială,
Între rădăcini şi lut,
Noi trebuie să avem
O bună dispunere
Înlăuntrul nostru,
Sau o raportare bună faţă de Dumnezeu,
Faţă de viaţă,
Ele toate dansează înlăuntrul nostru.
Carnalul dispare atunci
Când ele bat pământul
Ca să audă duhurile.
Aici se predau chei fermecate
Ca să se deschidă uşile raiului,
Tatăl meu tăia pâinea
Ca pe un soare
Şi ne dădea nouă copiilor
Şi viaţa era frumoasă
La porţile cerului
Acum lipseşte firescul, iubite,
Trebuie să reînvăţăm alfabetul
Acestor locuri de basm şi suflet.
Pe poartă intră şi buni şi răi
Poarta mică are un singur scop
Pe acolo voi pleca eu în lumea mare.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Votează! | Copiază!