Viscol
Ghețari topiți, oceanele fărâmă în nori de fulgi,
Lăsându-i moi să pice, să înghețe în alți ghețari,
Dar hulă se răzbună, cum suflet vrei să smulgi,
Când poartă blândul, moale în țepi, de rocă, tari.
Alergă tot, nebun, ce-i numai alb fâșii,
Tot ce era o apă, ce-a uitat gravitație
Și-o duce vâjâind, nebună, fără a ști
Unde s-ajungă mal, troian de-o aberație.
Zici că natura nu-i din păsări, pomi, din ciute,
Să fie atât de crudă, să-și urle răsuflare
Până a frânge trupuri, din viforul ce-ascute
Tăișuri, brăzdând câmpuri, s-acopere cărare.
Alergă praf de gheață, ca de călău secure,
Să înfigă în carne vie pumnal de harakiri,
Răbdat pân' la prăsele, răcind și oase dure...
E iarna ce-și vrea alb... cristalele ei, mirii!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viscol
- poezii despre gheață
- poezii despre uitare
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre suflet
- poezii despre roci
- poezii despre păsări
- poezii despre ocean
- poezii despre nuntă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.