Câini ai nimănui

Rătăcitori şi neajutoraţi
câini fără vârstă, nume şi dreptate
fiţi întru totul binecuvântaţi
voi, ce dormiţi pe dale îngheţate

Voi, care puneţi semn de carte trist
atîtor nopţi şi zile hăituite
când pliscul unui vultur exorcist
scobeşte ochii unei vechi ursite

Veniţi la uşa mea arareori
cu pieptul rupt şi însetat de milă
stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori
firave monumente de argilă

Iar eu mă rog să fie cer de mai
să nu mai tremuraţi în epidaur
căci pentru voi o coajă de mălai
e mai de preţ ca sculele de aur

Copii ai foamei, câini ai nimănui
ce cruciadă veşnică vă cheamă?
Ne-aţineţi calea când suntem sătui
când nu mai vrem să ştim de nici o dramă

Şi cum vă bucuraţi din răsputeri
la gestul cel mai mic de mângâiere
aţi şi uitat sudalmele de ieri
făgaşe moarte prind din nou putere

Dar o minune ţine cât un crin
rămâneţi iar mai singuri ca-nainte
şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin
şi-un foc de oase joacă pe morminte

Păziţi cu îndârjire de eroi
pe vetre vechi ruinele şi lemnul
stăpânii s-au mutat în case noi
dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul

Şi ca un duh al locului natal
voi bântuiţi prin vaste şantiere
progresul nu-i deloc sentimental
neputincioasă, spiţa voastră piere

Şi cât de blânzi şi de încrezători
voi lingeţi mâna ce vă dă otravă
cu vintre sfârtecate de sudori
daţi singuri piept cu taina cea grozavă

Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui
tragismul nostru poate că-i mai mare
un egoism atroce face pui
albeşte Valea Plângerii de sare

Copii ai foamei, câini ai nimănui
la ce icoane să vă cer iertare?

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor din Saturnalii (1983)
Adăugat de Auditus
Votează! | Copiază!