Cântec din vis #14
Viața e plictisitoare, prieteni. Nu trebuie să spunem asta.
La urma urmei, cerul tună și fulgeră, marea cea mare lâncezește,
noi înșine tunăm, fulgerăm și lâncezim
și, în plus, când eram mic, mama îmi zicea
(cu fiece ocazie) "Să recunoști că ești plictisit
înseamnă că nu ai
Resurse Interioare." Acum trag concluzia că nu am
resurse interioare, fiindcă sunt plictisit de moarte.
Oamenii mă plictisesc,
literatura mă plictisește, mai ales dacă e cultă,
Henry mă plictisește, cu suferințele & spasmele lui
groaznice ca cele achiliene,
că este iubitor de oameni și artă îndrăzneață, care mă plictisește.
Și dealurile liniștite, & ginul, par a fi dungi de culoare
și oarecum un câine
s-a mutat pe el & coada lui apreciabil de departe
în munți sau în mare ori în cer, lăsându-mă
în urmă pe mine, cu coada-ntre picioare.
poezie de John Berryman din The Dream Songs (1969), traducere de Dan Costinaș
Adăugat de Dan Costinaș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre visare
- poezii despre viață
- poezii despre suferință
- poezii despre prietenie
- poezii despre picioare
- poezii despre muzică
- poezii despre munți
- poezii despre moarte
- poezii despre mamă
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.