Căţelul, amicul meu

Într-o curte, la o casă,
Cu flori mândre la terasă,
E-un căţel, ca nimeni altul,
Cred că-l ştiţi şi voi, Băiatul!...
Cu picioarele lui, scurte,
Se tot zbenguie prin curte,
Iar blăniţa lui tărcată
Se iveşte după poartă.

Latră rar şi cum se ştie,
Nu prea face gălăgie,
Nici nu sforăie în somn,
Ce mai, parcă e un domn...
Pe când m-am apropiat
De căţelul, zis Băiat,
M-a luat cu binişorul,
Mi-a adulmecat piciorul,

Ne-am simţit, aşa, deodată,
Buni amici pe viaţa toată.
Dar avea o jucărie
Ce mi-a trebuit şi mie,
Un oscior roşcat, din plastic...
Ce-a urmat, a fost fantastic!
Când am pus mâna pe os,
M-a privit în ochi, gelos,

S-a pornit pe un lătrat,
Spre picior şi-a îndreptat
Dinţii lustruiţi, colţoşi,
Rânduiţi şi sănătoşi!
Şi am înţeles îndată
Că nu-i fraier niciodată.
Chiar de-i lord, Băiatul ştie:
Ce-i al lui, nu-i jucărie!

poezie de Gabriela Genţiana Groza (8 iunie 2015)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Votează! | Copiază!