Călătorind

Sunt neatent şi ameţit...
Şi gândul, cineva mi-l fură,
Aşa mi-a fost mie sortit,
Să fiu din fragedă făptură.

Tot ce-i frumos şi este fin,
De lumea asta mă desparte
Şi scap atunci de al meu chin,
Călătorind, cât mai departe.

Pierdut mereu în albe zări,
În simţuri tainice, firave,
Găsesc ascunse desfătări,
În scândură unei epave.

Epava asta... propriul eu,
Mângâie sufletul din mine
Şi gândul este valul meu,
O poartă-n dimineţi senine.

Sunt ca monstru bicefal...
Şi mă ascund cumva de tine,
De mă găsiţi zăcând pe mal,
Vă rog să nu călcaţi pe mine.

poezie de Dumitru-Cristian Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!