Abia te-ai dus
S-a înnorat și cerul și pământul...
Și cerul și pământul e-n apus...
Sunt sângerii și sufletul și gândul
De când te-ai dus, oh, da, de cândt te-ai dus...
Plouă pământul lacrimă amară
Mustind tăcut din cerul amărui...
Plouă și-n mine și căsuța-ți plânge...
Și câinele ce azi e-al nimănui.
La poartă, mamă, scârțâie fântâna...
E șanțul ruginit și obosit,
Iar casa ta cu lacăte e-nchisă,
Dar ele, scumpă mamă, n-au murit.
Abia te-ai dus... și vezi?! Mi-e dor de tine...
În vânt se simte mângâierea ta.
Mi-aplec genunchiul și te chem, măicuță,
Dar piatra de mormânt e-atât de grea!
În ochii mei se oglindește doliul
Și-atâtea amintiri măicuță bună,
Dar glasul astăzi, nimeni nu-l ascultă,
Tu nu mai poți să mă mai strângi de mână.
Singurătatea te-a ascuns acolo
Unde în timpuri ne vom regăsi,
Trepte transcendentale urci măicuță,
Iar eu te plâng în fiecare zi.
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre prezent
- poezii despre plâns
- poezii despre vânt
- poezii despre tăcere
- poezii despre suflet
- poezii despre singurătate
- poezii despre roșu
- poezii despre ploaie
- poezii despre ochi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.