Liceenii

... s-a îndoit azi timpul, ca anul, în două, într-un început de iunie
cu totul necolegial,
s-a rupt în două în sufletul din mine, în mintea care-mi bubuie
de-un gong spre un tărâm, deznodământ fatal,
ce-l văd tot mai înceţoşat în chipuri, alte, reformate
de atât de nerecunoscut
de intemperiile cu un deznodământ ce nu-l credeam, calamitate,
lăsându-mă perplex, aproape mut,
mimând doar bucuria revederii,
ce n-o crezusem astfel până azi... o răsturnare pe retină,
ce mă înşeală acum definitiv, o viaţă fără simţul prevederii,
crezând-o doar patetică rutină,
ce-mi lasă gust de insesizabil trecător în propria-mi oglindă,
păcălit de un ciob de sticlă, ca bietul indian, un inuit naiv
stând mândru pe pământul tindă,
închipuit eternitate, ca un laitmotiv...
îmi deschid braţe larg, să prind tipar ştiut
şi ating un altceva, nu cel ce-a fost o altă dată,
iar visul de-un sărut din gând de nopţi, mult vrut,
e-un convenţional, pe obraz de-o altă fată...
mă simt speriat de mine, copie în copilul de altădată,
cu tuleii blonzi neraşi,
printre colege mirosind adolescentin, cu părul în bentiţe şi cu lecţia învăţată...
şi mă răsfrâng în alte trupuri, cum şi-al meu, mai graşi, mai traşi,
tot încercând un puzzle să dezleg dintre imagini de-un trecut
datat precis în început sublim de-o unică maturitate,
atât de mult dorită, transpusă acum în plictisul avut
prea mult, prea mult avut... retrăiesc pasul, ce-i doar urmă azi, nicio perenitate,
mă pierd printre iubiri râvnite
aruncate de demult uitării,
aproape amorţite
şi mă ciocnesc cu ele, ei, acum târziu, după o veşnicie a amânării
fără de întors,
căci nu-i, dintr-o nefericire, existenţa un remontor,
să mă încânt de pieptu-nţepător, c-un fragil tors...
şi mă întorc de la întâlnirea de liceu, tot mai sleit, încet, încet aniversând să mor...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 iunie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Votează! | Copiază!