Hei, moarte

Hei, moarte, ce treci ca un vânt,
cu zile de cer şi pământ,
opreşte trasura dealatul cu noi,
dealatul atâtui gunoi.

şi stai ca să bem un cotnar
magnific de bun şi de rar,
cotnar bătrânesc,
cu pulpă de lut românesc.

Hei, moarte, ursuză şi rea,
cu fruntea de negură grea
deshumă focoşii cârlani
să bem un milion de ani,
să bem sacadat şi urât
cu toată durerea în gât.

Tu, moarte, nimic nu câştigi
că noaptea în ochi mi-o înfigi
şi-alături de-atâţia nebuni
un hoit obosit mai aduni.

Tu, moarte la fel hăueşti
cu lupii şi câinii cereşti,
că omul în viaţă adastă
o vârstă mai vastă.

Ci lasă porunca eternă
şi vino cu noi în tavernă
la mese bălţate şi mici,
cu turme de palizi calici.

Petrece cu noi şi te joacă,
bizară, hidoasă, potroacă,
retează-ne palma, ne fură din bile
dar lasă-ne sacul de zile.

Ah, iată şi iată – n-asculţi
ruga atâtor desculţi.
Hei, moarte, aceeaşi rămâi
în legile astea lălâi...
un rece tăcut negustor
pe-al vieţii pridvor.

Te bucuri s-adoarmă drumeţul
dai preţul.
şi-alături cu fraţii şi naşii
îi iei chiuitul şi paşii.

Hai, trage-n bătătură,
să mă sui în trăsură.

poezie celebră de Ion Pena din revista "Prepoem", an I, nr. 3 (3 septembrie 1939)
Adăugat de Marin Scarlat
Votează! | Copiază!