Albastru negru de viaţă

picăturile sinucid timpul
din noi
Dorul? Azi este, mâine nu-i!
este-un fulg luat de vânt şi dus undeva
în zări, departe! Este ca o lacrimă uscată

Da?

timpul uzează, ne uită prin cei care îi iubim
El, timpul, ne poate fi prieten sau duşman
poate fi aproape sau departe
El este şi nu-i
nu purtăm nădejdi, căci amintirile vieţii le estompează
nu trebuie să purtăm mănuşi, pe chipul feţei.
nu trebuie să ne ascundem, în noi, căutând în alţii ce nu putem
am luat cuvântul, primul meu semn de existenţă, câci toţi avem un început
din el am făcut primii paşi, am gungurit şi am privit cerul
şi-am zis
toţi am privit copacul şi ne-am lovit şi atunci
am zis
toţi am uitat că eram şi încă mai suntem dependenţi
şi plângeam când ne luau alţii
astăzi plângem căci ne luăm noi şi ne ducem

Oare nu am rămas încă aşa?

plângem dorul îmbrăţişării!
şi uităm să mai iubim, nu mai vrem să avem braţe

Mi-e dor

aşa este, totul se împarte, nu poate fi numai dintr-o singură parte
împărţim sărutul
şi ne certăm să fim în el

iubita mea, eşti departe
undeva pe-o stea
pustie
fără nisip
fără uscăciune
fără raze de soare care să ardă
fără de fără
de tot şi nimic
decât un cer
fără albastru
fără nori, fără vânt, fără copaci
un cer care este neviu
un cer fără el
şi o gaură imensă
în noi
adâncă
şi fără de margini
care să ne cuprindă
ca braţele mamei sau ale iubitei

Da?

sunt un pustnic căţărat în muntele din el
aşa sunt eu, câteodată, nu vrea singurătatea din mine să iasă
adâncimea fiecăruia este imensă, dar diferită
încerc să mă repictez prin interior, cu imagini de clovn
pentru ca să râdă de mine
să-mi privesc pereţii pustietăţii cu imagini hilare care să râdă sarcastic
aşa-ţi trebuie şi să scoată limba la mine

ha... ha... ha...

şi nişte pitici să se ia de mână şi cu vocile lor piţigăiate să strige
nu mai eşti, nu mai eşti
şi dintr-o turlă îngustă-n dungă
un pitic gras
să zbiere pe strada principală
nu eşti decât un prost
şi lumea toată sa râdă
şi lumea toată să râdă

ha... ha... ha...

viaţa-i ca o brăţară pe care o putem pierde uşor
Dumnezeu ne-a dat-o si tot el ne-o ia
şi o dă alcuiva, ţărâna vom muşca

vaporul
sună a depărtare
când de la ţărm el pleacă
ca-n eseul meu
din lumea poveştilor şi a iubirii

sfârşit
ascultătorul a adormit

vânt... hoinar, hoinar
un suflet fără de viaţă
daţi-mi pe el un ban
şi mă faceţi fericit pe viaţă

Ce? Cer mult?

mă cheamă timpul
mă cheamă oful
mă cheamă cea ce m-a uitat
mă cheamă praful şi vântul

Nu mai fi trist...

cu si bemol
şi anulat de un becar
într-o cheie de portativ care nu a inventat-o niciun muzician
nici măcar femeia
poate tu ştii calea
să fiu eu
căci m-am pierdut
să sap acolo în rămăşiţele timpului, în cimitirul său atemporal
şi să mă scot dându-mi tu o mână

adun cuvintele într-un pom cu toată lumea pământului

Eşti confuz...

nu
deloc
extrem de clar
pun lume
pun o ea şi un el
şi o iubire
din care se naşte viitorul
ideală, poate
prea ideală
pentru carnea care moare

Să desenez pe obrajii tăi?

Da!

lacrimile care să se întorcă înapoi
în lăcaşul izvorului lor
cu tine

a adormit şi timpul
a amorţit
a căzut în necunoaştere
şi tu
care separi depărtările

da

roata se învârte
corăbiile timpului
sunt duse şi trase spre maluri fără ape
sapă fundul sufletelor scufundate
şi râd de urmele aripilor de pe cer
ca un vultur care moare înainte de a se naşte

Eşti trist...
zi-mi mie ce te doare...

desaga-i goală, sunt ca un Moş Crăciun fără cadouri, care vine sa-i facă fericiţi pe copii
cu ce să-i fac eu fericiţi?
oamenii lumii, mari şi mici
ca-s mic şi eu
dar tu uiţi să-mi dai şi mie un dar
ca să nu mai fiu trist

latră luna
stelele mă împung
au coarne
şi cerul a-ş vrea să fie

Şti ce?

tu să fii dincolo de nori
iar picioarele tale stâlpii lumii
să mă caţăr pe ei ca pe munţii vremurilor
să ajung acolo

Vrei în vârf?

da
sunt nebun

da
acolo
unde sunt cuvintele mele
care există între lumea reală şi adâncurile lui Dumnezeu, din materie
omul are nevoie de trecut
trecutul l-a ridicat... fără el nu există
Dumnezeu este iubit de fiecare precum vede el faţa lui
Dumnezeu deschide ferestre pentru fiecare

Tu mă iubeşti?

nu

ok
bine că încă nu mă urăşti!

Convorbiri cu Camelia

poezie de Viorel Muha (iunie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Votează! | Copiază!