Ion, inscripţia de pe mormântul lui tata

în dimineaţa aceea când ceaţa împânzise
bătăile clopotului uitat netras
de multă vreme
şi-a legat
sufletul cu nojiţe apoi
s-a dus în lumea în care
tăcerea înnobilează sămânţa

urma numelui său dăltuit pe flacăra
lumânării încă nestinsă
îmi apropie privirea
orbecăi prin hăţişuri şi lacrimi
paşii nu mă duc niciunde
respir greu din ce în ce mai greu
la capăt de lumânare doar o linişte
s-a mutat într-o durere şi
croşetează cu fir de păianjen
îmi trag sufletul şi-mi promit
că o să mă-ntâlnesc cu moartea
care i-a furat viaţa
în anotimpul de deasupra luminii

dar dacă moartea
nu are aceeaşi grupă de sânge cu mine
o să trăiesc cu iluzia unei posibile întâlniri
şi-n fiecare duminică o să descifrez
urmele celui care a fost...

de fapt e cea mai veche amintire pe care
o mai am de la tata

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Votează! | Copiază!