În degete-nflorite

În degete-nflorite copacul vestejit
Îşi desenează cerul în care a iubit,
E libertatea aspră strânsă-n crengi
De-a zgâria în coajă ne-nţelese legi.

Nu-i târg în colţul gurii ce freamătă-nfundat,
El este-n mii de rosturi demult încarcerat,
Doar degete ce mai zvâcnesc spre cer
În răsărit de veac se scaldă în mister.

Stau şi mă-ntreb: iubirea germinează oare
În palida lumină spre ultima chemare?
Zâmbeşte-mi alipind şoapte de şoaptă
În care-nţelepciunea e muză-ncoronată.

La mine, la fereastra inimii deschise
Sângele zvâcneşte femeilor promise,
Nu are adversar să zacă-n sentimente,
Nu-i muc de lumânare să ardă în regrete.

E floare-nfometată în degete de iască
Unde nemurirea coboară ca să pască,
E libertatea strânsă în aripi sufocate
Ce-mprăştie iubirea în miere şi în lapte.

Am fost, voi fi copacul ce zvâcâie în trepte,
Nescrise legi cândva dori-voi să mă ierte,
În trupul meu vulcanic de tine iubitor
Genunile mai muşcă din unghiurile-n zbor.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Votează! | Copiază!