Bicarbonat de sodiu

Brusc, o nelinişte...
Ah, ce nelinişte, ce greaţă de la stomac răbufnind în suflet!
Şi ce mai prieteni am avut!
Şi cât de goale toate oraşele pe care le-am străbătut!
Şi ce gunoi metafizic toate inteţiile mele!

O nelinişte,
O întristare a epidermei sufletului,
Un fel de a-ţi lăsa braţele să cadă la apusul efortului...
Reneg.
Reneg totul.
Reneg mai mult decât totul.
Îi reneg prin foc şi sabie pe toţi Zeii şi negaţia lor.

Ce-ar putea să-mi lipsească, de simt că-mi lipseşte ceva în
stomac şi
în circulaţia sângelui?
Ce ameţeală vidă îmi istoveşte creierul?

Ar trebui să iau ceva sau să mă sinucid?
Nu: mai bine să exist. Înainteeee! Voi continua să exist!
Să--e--xist...
Să-e-xist...

Doamne! Ce fel de budism îmi îngheaţă sângele!
Să renunţ când toate uşile-mi sunt deschise
Spre peisajul tuturor peisajelor,
Lipsit de orice speranţă, de libertate,
Fără rost,
Accident al inconsecvenţei la suprafaţa lucrurilor,
Monoton dar şi somnoros,
Şi ce puternic adie brizele dinspre usile şi ferestrele larg
deschise!
Ce vară plăcută a altora!

Daţi-mi să beau, fiindcă nu mi-e sete!

poezie de Fernando Pessoa din Odă maritimă, traducere de Dinu Flămând
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Votează! | Copiază!