Cântul IX
Acea coloare moart-a feții mele
ce-n spaim-avui când el veni napoi,
făcu pe-a lui cea vie să i-o spele.
Ca omul care-ascultă stete-apoi,
căci mult prin neguri ochii să străbată
n-aveau puteri prin aerul greoi.
"Noi tot avem să biruim odată",
așa-ncepu, "de nu... atare-mi spuse...
oh, cât m-amân-acum, că nu s-arată."
Văzui eu bine cum un văl el puse
pe ce-ncepu cu ce-a sfârșit să zică,
și n-a-ncheiat așa cum începuse,
și nu puțin îmi dete-acestea frică,
fiindc-am tras din spusu-i nedeplin
mai rău un sens de cum avea adică.
"În fundu-acestei triste scoici mai vin
cândva de-acei din primul grad în care
speranța moartă vi-e unicul chin?"
Așa-ntrebai. Iar el: "Se-ntâmpl-arare
să-i fie dată sarcin-oarecui
de-a face-aceast-a mea de-acum cărare.
Dar eu, ce-i drept, și de-altădată fui
trimis aici de-acea Erihto cruda
ce poate-aduce-un duh în trupul lui.
Eram de scurtă vreme mort, iar truda
impusă-mi fu prin Iaduri să străbat
spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,
din cel mai jos și-obscur și-ndepărtat
extrem de cerul ce-ncunjoară toate.
Știu drumul bine deci, nu fi-ngrijat.
Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate
încinge-orașu-aprinselor morminte,
și-a-ntra numai cu sila-n el se poate."
Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte,
căci eu de mult țintisem ochii mei
spre naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,
de unde-au răsărit deodată trei
de sânge pline Furii infernale,
ce-aveau mișcări și chip ca de femei.
Cu hidre verzi încinse-ale lor șale
cu păr de șerpi mărunți ca mărăcinii,
făcuți cununi pe tâmplele fatale.
Virgil pe-aceste serve-ale Reginii
durerii cei de veci le cunoscu
și: "Iat", a zis, "ferocele Erinii.
În stânga lor Megera plânge-acu,
și-Alecto este care-n dreapta plânge,
Tisifone-i la mijloc." Ș-apoi tăcu.
Pe piept cu ghearele s-umpleau de sânge
și-urlau bătând în palme-așa că eu
simțeam cum spaima spre Virgil mă strânge.
"Meduso, hai", așa strigau mereu,
"să-l facem piatră", și priveau spre mine,
"spășească-n el atacul său Teseu."
"Întoarce-te și-nchide-ți ochii bine",
mi-a zis Virgil, "că n-ai să mai vezi stele
de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine."
Vorbind m-a-ntors chiar el de către ele,
și nepărându-i palmele-mi de-ajuns
și-a-ntins podiș și-a lui peste-ale mele.
Voi, cei cu spirit ager de pătruns,
cătați aci-n cântarea mea ciudată,
sub vălul ei, ce-nvăț îmi zace-ascuns!
Și iat-atunci pe balta tulburată
un zvon de spaimă, numai trosnituri
făcea-ntre maluri apa să se zbată
cum nu-ntr-alt fel un vânt ce prin călduri
contrarii naște-nvârtejiri cumplite
și-n furie bate biciuind păduri
și crengi rupând le-azvârle risipite
și-n pulbere-mbrăcat trufașu-i drum
gonește-n adăpost păstori și vite.
Lăsându-mi ochii-apoi: "Privește-acum
acolo sus pe spuma cea antică
și pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum."
Precum când simt năpârca inimică,
se-mprăștie-un stol de broaște-nspăimântate
și-adânc s-afundă prin nămol de frică,
văzut-am mii de duhuri ruinate
fugind de unul ce-l vedeam că iese
prin pas trecând pe Stix cu tălpi uscate.
Prin față-i stânga și-o trecea adese
deoparte dând ăst fum de zgură plin,
și-atât era de ce părea să-i pese.
Eu bine-atunci văzui că-i sol divin,
mă-ntoarsei spre poet, iar el spre mine,
c-un semn să stau pe loc și să mă-nchin.
Ah, cât părea de mânios cum vine!
Sosi la poartă și-o deschise-apoi
cu varga lui, căci larg sări de sine.
"Goniți din cer, și-ai lumii-ntregi gunoi",
vorbi trecând pe pragul încăperii,
"de unde-atâta sumeție-n voi?"
De ce-ncăpățânați v-opuneți Vrerii
al cărei țel nu poate-afla schimbare
și care-ades v-aduse spor durerii?
Ce-ajut-a face sorții-mpiedecare?
Ați și uitat că Cerber nu-n zadar
și gât și ceafă făr' de păr le are?"
Se-ntoarse-apoi pe-același drum murdar
și n-a vorbit cu noi, cum n-are-aminte
să stea un om durut de-un alt amar
decât al celui care-i stă nainte.
Văzând că poarta nu ne-o mai încuie,
noi mersem deci, vegheați de vorbe sfinte,
și-ntrând, căci n-a fost nimeni să s-opuie,
eu, cel ce-atâta dor s-o văd avui,
cum poate fi și-atare-o cetățuie,
când fui în ea, privind în jur, văzui
enorm un câmp întins spre-oricare parte
și plin de plâns și cazne-adâncul lui.
La Arli-unde Rodanu-n bălți se-mparte,
sau cum la Pola-n față cu Cornarul
ce-ai țării țărmi spălându-i ne-o desparte,
morminte multe-ncolnicesc hotarul,
așa era și-aici în orice loc;
ci-aici, firește-i mult mai mare-amarul.
Căci arde-ntins printre morminte-un foc
ce-așa le-ncinge că mai roș nu poate
prin arte-a face-un fier, nici un mijloc.
Și-al lor capac era deschis la toate.
Și plâns ieșea din ele-amar și-astfel
c-aeve-un neam arzând părea că-l scoate.
Iar eu: "Maestre, cine-i neamul cel
ce-aci-ngropat îl țin aceste scoine,
prin marele său plâns spuind de el?"
"Căznesc pe eretici aceste scoine,
și-adepții de-orice sectă", el mi-a spus,
și-s mult mai mult, decât ai crede, pline.
În ele-asemeni e cu-asemeni pus,
dar n-au un chin egal, ci după treaptă."
Și-apoi, pe-un drum ce e-ntre zid ne-am dus
și-acești martiri, întorși pe mâna dreaptă.
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vorbire
- poezii despre spaimă
- poezii despre plâns
- poezii despre iad
- poezii despre țări
- poezii despre șerpi
- poezii despre verde
- poezii despre tristețe
- poezii despre sânge
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.