Cântul XXVIII

Dorind să văd şi-n jur cum e şi-n sine
divinul codru des şi viu, şi care
da zilei ce venea colori mai line,

plecând din margini, fără de-amânare,
trecui cu pas încet acea câmpie
ce plin tot locul de miresme-l are.

Şi-o dulce-aură, care-n veci nu ştie
schimbare-n curs, îmi flutura pe frunţi
nu mult mai mult ca boarea care-adie,

făcând ca frunzele-n mişcări mărunte,
în dulce tremur se plecau spre-o parte,
spre care-umbreşte-ntâi divinul munte.

Dar nu ieşeau din drit aşa departe,
ca-n vârful lor mărunta păsărime
să nu-şi deprind-a lor oricâte arte;

ci, vesele de-acele ceasuri prime,
cântau săltând prin frunza care-n jocul
acelei bori acord le da la rime,

precum din creangă-n creangă plin e locul
pădurilor de brad pe malul Chiassei,
când Eol lasă-n voia sa sirocul.

Cu paşii-nceţi, în inima rămasei
păduri antice-atâta drum făcui,
că nu puteam să văd pe unde-ntrasei.

Şi iacă de-un pârâu oprit eu fui,
ce-n stânga-ncet cu slabele lui unde
pleca şoptind ierbişul coastei lui.

Oricâte-s limpezi ape-n lume-oriunde,
ţi-ar fi părut că au ceva negroare
în rând cu-acesta ce nimic n-ascunde,

deşi sub umbr-a pururi stătătoare
el curge-ntunecat pe-ascunsu-i plai,
nicicând atins de lună şi de soare.

Cu paşii-am stat, dar ochii-mi aruncai
să văd pe-opusul mal al apei sfinte
verdeaţa mult-a multui fel de mai

şi-atunci văzui, cum vezi ceva nainte
deodat-aşa, că, plin de-uimire stând,
oricare-alt gând îţi lunecă din minte,

o doamnă-n mal, ce, singură, cântând
mergea, şi flori, cari mândre-mpurpurează
tot drumul ei, le culegeau trecând.

— "O, doamnă tu, ce-ntr-a iubirii rază
te scalzi, cum cred, de-i drept că simţământul
din inimă prin ochi ni se trădează,

te rog să binevrei, mi-a fost cuvântul,
să vii spre mal aşa
atât încât să-ţi pot pricepe cântul.

Tu-mi aminteşti şi cum şi unde fu
Proserpina, când mamă-sa-ntristată
pe ea, iar ea junia şi-o pierdu."

Precum rotind în dans se-ntoarce-o fată
cu tălpi lipite de pământ şi-unite,
încât c-ar face paşi de-abia s-arată,

aşa pe pajişti, galben înflorite
şi roşu, ea s-a-ntors şi-n felu-n care
fecioara-şi pleacă genele smerite;

şi-astfel veni,-mplinind a mea rugare,
aproape,-ncât cântării-acei ferice
să pot să-i prind şi ce-nţeles ea are.

Când fu şi unde ierbii-i lasă spice
de stropi al apei curs, spre ochii mei
ea binevru şi ochii să-i ridice.

N-avu străfulgerare-n ochii ei
nici Venus, cred, când fu străpunsă zeea
de-al ei copil mai mult ca de-obicei.

Pe malul drept râdea acum femeia,
rupând cu mâna flori ce cresc de sine
şi fără sad pe nalta culme-aceea.

Trei paşi sta râul între ea şi mine,
dar Pontul, ce lui Xerxe-o probă-i dete
că-n frâu orice-omeneşti trufii el ţine,

în ura lui Leandru-atât nu stete,
că-i sta-ntre-Abid şi şest, cât într-a mea
ăst râu acum, că sta-ntre noi părete.

— "Sunteţi aici străini", îmi zise ea,
"şi-n locu-acest, ales de-adăpostire
umanei firi, că râd vi s-ar părea

de necrezut şi poate-o să vă mire;
dar psalmul "Delectasti!" clar vă-nvaţă
şi poate-al minţii nor să vi-l răsfire.

Iar tu, ce m-ai rugat şi-mi stai de faţă,
să-mi spui ce vrei să ştii, căci gata sunt
să-ţi dau, cât pot, la tot ce-ntrebi povaţă."

— "Şi apa", zisei, "şi-al pădurii cânt
combat în mine noua mea credinţă
de-un lucru ce-auzii de-acest loc sfânt."

— "Să-ţi spui", mi-a zis, "de unde ia fiinţă
din sineşi ceea ce mirare-ţi face,
ca-n minte,-n loc de nor, să ai ştiinţă.

Supremul bun, cui făr' de soţ îi place,
făcu pe-om bun şi-ăst loc i-l dete-n lume
ca drept zălog de nesfârşită pace.

Dar n-a stat mult, prin vina proprie-anume;
prin vina sa schimbat-a-n plâns şi-njurii
ş-onestul râs şi veselele glume.

Deci câte-s tulburări de-ale naturii
mai jos, prin aburi din pământ şi ape
ce-urmează pe cât pot, în sus, căldurii,

mai sus de poarta ăstui deal nu-ncape,
căci el se-nalţ-atât de sus spre-airi
ca de-orice tulburări pe om să-l scape.

Deci, dac-ale văzduhului rotiri
oriunde-urmează roata bolţii prime,
cât timp nu-i ruptă roata nicăiri,

atinge-un vânt şi-această înălţime
ce-n aer viu se-nalţ-a tot desprinsă,
şi-i dă pădurii glas, căci ea-i desime.

O plant-apoi, de-acest curent atinsă,
i-l umple de virtutea sa, iar el
o-mprăştie-n jur, de-a sa mişcare-mpinsă.

Iar alt pământ, precât e apt prin el
şi clima lui, concepe şi purcede
virtuţi diverse-n pomii de-orice fel.

Acestea de le-aţi şti, voi n-aţi mai crede
minune-acolo-n lume, când răsare
vro plant-a cui sămânţă nu se vede.

Şi-apoi să ştii că sfântul câmp pe care
stai tu e plin de orişice răsad
şi fructe-n el, cum n-aveţi voi, el are.

Nu-i apa asta din vapori ce cad
schimbaţi în ploaie spre-a hrăni vro vână,
ca pe-alte râuri ce sporesc şi scad,

ci e dintr-o egală-n veci fântână,
şi-atât prin vrerea celui sfânt ea prinde,
pe cât deschisă-n două lături mână.

Cu-aşa virtute ea pe-un scoc descinde,
că stinge-n om memoria faptei rele,
şi-a faptei bune-acesta i-o aprinde.

E Lete-aceasta, una din vâlcele,
Evnoe-i alta, dar efecte n-au
decât gustând şi-aici din ele:

ca gust, orice-ape sub aceasta stau.
Şi chiar având tu setea potolită,
aşa ca lămuriri să nu-ţi mai dau,

mai fie-ţi una totuşi dăruită;
mai făr' de preţ nu cred că va să-ţi pară,
deşi-ţi voi spune-o nefăgăduită.

Anticii-acei ce-n versul lor cântară
un veac de aur ce ferice-a stat,
ăst loc de-aci-n Parnas poate-l visară.

Aici fu primul om nevinovat;
eternul mai aici şi-orice rodire;
şi-aici nectarul cel de toţi cântat."

Întors acum cu-ntreaga mea privire
spre-ai mei poeţi, vedeam cum amândoi
zâmbeau de-această ultim-a ei ştire;

spre dulcea doamnă m-am întors apoi.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!