Cântul XVI

O, tu sărman-a sângelui nobleţe,
de faci pe om înfumurat să fie
aici unde iubim în două feţe,

tu n-ai de-acum să-mi pari o nebunie,
căci şi-unde-s moarte-a poftelor răscoale,
eu zic în cer, tu mi-ai stârnit mândrie!

Ce-i drept, eşti strai cu tot mai scurte poale,
cui, zilnic nou postav dacă nu-i pui,
cu timpul el te las-un coate-goale.

Cu — "Voi...", ce-ntâi fu-n Roma-n uz, dar cui
poporul Romei nu-i mai face parte
de-acel respect, cu — "Voi..." deci începui;

de-aceea doamna, stând puţin deoparte,
zâmbi ca fata ce tuşi la primul
Ginevrei greş, cum ni se spune-n carte;

..."sunteţi deci tatăl meu, am zis, şi stimul
îmi daţi ca să vorbesc; şi nu-mi încape
În gând, prin cât mă nalţi de sus, sublimul.

De har se umple prin atâtea ape
internul meu, încât am bucurie
că poate-a le-ncăpea fără să crape.

Deci spuneţi-mi voi, dulcea mea mândrie,
cari fur-ai noştri taţi, ce număr anii
purtau pe când eraţi încă-n pruncie?

De staul spuneţi, de-a lui Sân Giovanni,
cum fu pe-atunci şi ce familii bune
mai demne-n el să-i fie căpitanii?"

Precum învie-n flăcări un cărbune
bătut de vânt, aşa văzui cum creşte
şi facla lui prin dulcea-mi rugăciune.

Şi, cum văzui că tot mai clar sporeşte,
vorbi cu glasul dulce de nespus
dar nu-ntr-un grai cum azi se-obicinuieşte:

— "Din ziua-n care "Ave" fuse spus
până ce mama-n clipele-i durute
azi sfântă-n cer povara şi-a depus,

sub Leul său venit-a de cinci sute
cincizeci şi trei de ori al nostru foc,
sub laba lui nou foc să-şi împrumute.

Născut, ca taţii, fui în vechiul loc
în care cea din urmă dintre seste
e cea dintâie lâng-al halcii joc.

Ajunge-a şti de-ai mei strămoşi aceste,
că de-unde-au fost şi ce mi-e prea departe
să spui pe-ntreg, şi-o las tăcerii-oneste.

Mulţimea-n el, câtă putea-ntre Marte
şi San Giovann' pe-atunci a fi armată,
era din câtă-i azi a cincea parte.

Ci-a ei cetăţenime,-azi înglotată
cu Campi şi Certald' şi cu Fegghine,
şi-n cel din urmă ins era curată.

Vecini să-i fi avut, era mai bine,
decât în burg, pe-aceste ginţi de cari
vorbesc, Galluzzo şi Trespian vecine,

spre-a nu răbda ţăranii-acei murdari
din Signa şi-Aguglione, cari anume
făcuţi sunt parcă-a deveni tîlhari.

Şi, dacă tagma cea mai rea din lume
n-ar fi cu cezar astfel de tirană,
ci-având fiasca mil-a unei mume,

câţi florentini, ce-azi schimbă-n vro dugheană
şi vând, nu s-ar fi-ntors la Simifonti,
pe unde-ai lor strămoşi cereau pomană.

În Montemurli-ar fi stăpâni tot Conţi,
şi-n cercu-Aconei Cerchi ne-ar fi stând
şi-n Valdigrieve, poate, Bondelmonti.

Confuzia de familii-a fost oricând
cetăţii-un început de-o nouă sfadă
şi-un rău, ca-n trup ce-ndopi de-al doilea rând.

Pe-un taur orb mai lesne-l faci să cadă
decât pe mielul orb, şi-n carne calea
şi-o fac, decât cinci spăzi, mai lesne-o spadă..

Când stai să vezi cum Luni şi-Urbisaglia
s-au dus şi cum cu ele pe-un pripor
se duce Chiusi-acum şi Sinigaglia,

nu-ţi pară lucru nou s-auzi cum mor
familii-n lume şi nici groaznic foarte,
căci orişicare-oraşe-au moartea lor.

Şi toate-a voastre lucruri au o moarte,
ca voi, ci pare-ascunsă-n câte una
ce-o duce lung, că-i scurt-a voastră soarte.

şi,-aşa cum cerul ce-l roteşte luna
mereu inund-ai mării ţărmi şi-i seacă,
Florenţei face tot aşa Fortuna.

Mirare deci să nu te mai petreacă
de care-ţi spui, de-antici, de florentinii
a căror faimă tâmpii-acum o-neacă.

Văzui pe Ughi, Ormanni, Catellini.
Filippi şi-Alberichi, ai puterii
bărbaţi ilustri,-n marginea ruinii,

şi mari văzui şi-antici pe cavalerii,
şi cei de la Sannell', şi vechea Arcă,
Bostichi,-Ardinghi vechi, şi Soldanieri.

În poarta care-acum grozav se-ncarcă
c-un nou sperjuriu şi-ntr-aşa măsură
că va peri-n curând şi-această barcă,

trăiră Ravignani, cari născură
pe Guido, graful, şi pe câţi de-acu
înaltul nume Bellincione-avură.

Dar Della Pressa de pe-atunci ştiu
a fi stăpân; şi scări şi-al spăzii sale
mănunchi de aur Galigai le-avu.

Şi mare-un stâlp era la Vaio-n vale,
Saccheti mari, Fifanti, şi Barucci,
şi-acei ce se-nroşesc vorbind de-ocale.

Era şi trunchiul de-unde ies Calfucci
voinic pe-atunci şi-n scaune curule
chemaţi erau şi Sizzi şi-Arrigucci.

O, cum văzui pe-acei ce nesătule
trufii i-au stins şi-n orice faptă mare
sporeau Florenţa galbenele-i bule!

Aşa făceau părinţii-acelor care,
oricând vrun loc de episcop lipseşte,
s-adună-n consistoriu spre-ngrăşare.

Mişelul neam ce-acu-ndrăcit goneşte
pe cei ce fug, dar cui arat-un dinte
sau punga sa ca mielul s-umileşte,

se urc-acum, dar prea cu slabă ginte,
Încât nu-i place lui Ubert Donat
că socru-so-l făcu al ei părinte.

Era şi-n piaţă Caponsacc' mutat
din Fiesole pe-atunci, şi nume bune
avea şi Giuda-n burg, şi Infangat.

Şi-ascult-un adevăr părând minune:
în micul burg intrai prin poarta care
şi-acum dup-ăl de Pera i se spune.

Şi-oricine poartă semnu-acelui mare
baron, al cui şi numele şi-onorul
la hramul Tomei află-mprospatare,

de-aici avea şi rangul şi favorul,
deşi acel ce-ncinsu-l-a cu foi
de aur azi unit e cu poporul.

Şi Gualteroţi şi Importuni cu noi,
şi-ar fi mai linişte şi-n burg, vezi bine,
de nu l-ar fi-nvadat vecinii noi.

Iar casa, de-unde-amarul vostru vine
prin justa furie-a cui vă dete morţii
şi-a pus şi dulcei vieţi a voastre fine,

era-n onoare, ea şi toţi consorţii.
O, Buondelmont, fugind de nunta sa
prin sfat străin, ce rău zvârlit-ai sorţii!

O, câţi ce-azi plâng ar fi voioşi, de da
Cel-Sfânt atunci în Ema pat a-ţi face
În cea dintâi spre-oraş venire-a ta!

Ci-acelei pietre, ce ştirbită zace
păzind la pod, fu scris să-i dea victime
Florenţa, biata,-n ultima ei pace.

Cu-atare şi-alt-asemeni nobilime
văzui Florenţ-atâta pace-având,
că n-avea cauză de-a se plânge nime.

Cu-aceasta i-am văzut poporul stând
şi drept şi glorios, şi-n suliţi crinul
purtat întors eu nu-l văzui nicicând,

şi nu-l făcuse roş încă dezbinul."

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!